"În perioade de secetă aspră, rădăcinile în căutare de umiditate sparg reţelele de canalizare şi se înfig, cum e cazul banalei lucerne, până la doisprezece metri adâncime, găsind incredibile puteri care le ajută să străpungă până şi obstacolele de beton.
Până acum nimeni n-a stat să numere cu precizie radicelele unui arbore, dar examenul atent al unei singure plante de secară a stabilit existenţa a circa treisprezece milioane de radicele, însumând mai bine de şase sute de kilometri. Şi mai trebuie socotit şi că pe aceste radicele mai este aşternut şi un strat fin de puf, care cuprinde, după unele estimări, cam paisprezece miliarde de fire care, puse cap la cap, ar da şi ele cam zece mii de kilometri, adică aproximativ distanţa care separă cei doi poli ai planetei noastre.
Celulele speciale, al căror rost este să asigure înfigerea tot mai adâncă a rădăcinilor, se uzează în contact cu pietricelele, cu rocile sau cu firele de nisip mai groase şi de o consistenţă mai dură, aşa că sunt în permanenţă înlocuite, numai că noile celule mor de îndată ce dau de o sursă de hrană şi sunt şi ele înlocuite la rândul lor de alte celule, a căror funcţie este aceea de a dizolva sărurile minerale şi de a extrage din ele elementele nutritive.
Această hrană de bază trece din celulă în celulă de-a lungul întregii plante şi constituie o unitate protoplasmică, o materie apoasă sau gelatinoasă considerată ca fiind fundamentul vieţii organice. Rădăcina slujeşte prin urmare drept pompă pentru absorbirea apei, care face oficiul de dizolvant universal, purtând elementele nutritive de la rădăcină spre frunză şi evaporându-se apoi spre a cădea din nou pe pământ, ceea ce duce la perpetuarea acestui adevărat ciclu al vieţii. Frunzele unei plante de fioarea-soarelui elimină într-o zi tot atâta apă^ cât elimină un om prin porii pielii sale, sub formă de transpiraţie. într-o zi fierbinte, un singur mesteacăn poate absorbi până la patru sute de litri de apă, aşa că frunzele sale îşi pot permite să ne ofere o umbră fragedă şi răcoritoare.
După opinia lui Raoul France, nici o plantă nu este cu totul lipsită de putinţa de a se mişca, întrucât creşterea însăşi se înscrie în categoria mişcărilor şi se realizează prin mişcare. Plantele se îndoaie, se răsucesc şi freamătă tară contenire. France descrie într-o frumoasă imagine miile de tentacule care într-o zi de vară pornesc din fiinţa cât se poate de liniştită a unui arbore oarecare, şi, tremurând în căutarea lor febrilă, se grăbesc să constituie un sprijin nou pentru tulpina grea, în plină creştere, de care depind şi ele.
Un cârcel are nevoie, în medie, de şaizeci şi şapte de minute ca să dea un ocol complet spaţiului din jurul său, iar atunci când întâlneşte în drumul acesta un suport, îi ajung douăzeci de secunde ca să înceapă să se răsucească în jurul obiectului respectiv şi după o oră s-a înfăşurat atât de temeinic încât nu mai poate fi desfăcut fără greutate. Cârcelul se înfăşoară uneori chiar în jurul său, ca un tirbuşon, determinând astfel planta să se înalţe.
O plantă agăţătoare ce are nevoie de un tutore se va îndrepta întotdeauna spre suportul cel mai apropiat. Dacă o mutăm de la locul ei, în mai puţin de o oră îşi va schimba direcţia, în funcţie de noua situaţie. Oare vede planta tutorele? îl percepe întrun mod oarecare, necunoscut nouă? Chiar dacă în drum se află obstacole care, după părerea noastră, ar împiedica-o să sesizeze potenţialul tutore, ea tot se va îndrepta fără greş spre acesta, ferindu-se să crească spre locurile unde nu va întâlni aşa ceva.
Plantele, spune France, sunt capabile de intenţii: ele se pot orienta şi întinde spre ceea ce caută şi trebuie să recunoaştem că misterioasele instrumente de care se servesc pentru aşa ceva pot da naştere interpretărilor celor mai bogate în fantezie.
Departe de a duce o existenţă inertă, plantele care alcătuiesc covorul unei pajişti - numită de greci, în antichitate, botane - par în stare să perceapă ceea ce se petrece în jurul lor şi să acţioneze cu o subtilitate care, să ne fie îngăduit s-o spunem, depăşeşte fără drept de apel posibilităţile specie omeneşti.
Roua-cerului sau Drosera rotundifolia, o plantă carnivoră, îşi va înşfăca prada, micile insect imprudente, cu o precizie de invidiat, întorcându-se exact în direcţia cerută. Anumite plante parazite îşi simt viitoarele victime după cea mai slabă urmă de miros şi înving orice obstacole ca să se poată îndrepta spre ele.
Plantele par a-şi da seama care furnici anume vor să le fure nectarul, aşa că florile lor se închid de îndată ce simt în preajmă prezenţa nedoritului musafir şi nu se vor deschide decât atunci când tulpina va fi destul de încărcată de rouă pentru ca furnicile, oricât de hotărâte ar fi, să se vadă silite să se dea bătute. Salcâmul a ajuns să-şi perfecţioneze într-atât sistemul de apărare, încât se foloseşte de anumite furnici, pe care le găzduieşte primitoare şi le ospătează cu nectar tocmai pentru ca acestea să o apere de alte insecte şi chiar de ierbivore.
Să fie chiar pură întâmplare faptul că plantele iau forme anume, tocmai spre a se adapta obiceiurilor insectelor care le asigură polenizarea, atrăgându-le prin miresme şi prin colorit specific, răsplătindu-le cu nectarul preferat, construind canale şi mecanisme florale incredibile, în unicul scop de a captura o albină care nu este lăsată să iasă dintre petale decât după ce fecundarea pistilelor s-a săvârşit?
Să fie oare vorba de un reflex sau de o simplă coincidenţă în faptul că o orhidee ca Trichoceros parviflorus are petale ce imită perfect aspectul femelei unei anumite varietăţi de insecte, cu atâta incredibilă fidelitate încât masculul insistă şi se sileşte din răsputeri să se împerecheze cu femela asta vegetală şi astfel polenizează floarea?"
Extras din cartea Viaţa secretă a plantelor de Peter Tompkins & Christopher Bird
Lucruri minunate despre viața plantelor și a copacilor descoperim în cartea ”Spiritele naturii și ființele elementale”-autor Marko Pogacnik.
RăspundețiȘtergereAflăm ce eforturi se fac pentru a le păstra și pentru a-i păstra în viață și frumoși și ce mult suferă cănd sunt rupți și lipsiți de dragostea oamenilor...