Dragobetele mai pupă fetele?

Sărbătoare păgână a reînvierii naturii, a primăverii, a împerecherii, a bucuriei, a renașterii, ițită din rădăcini dacice și închinată unei zeități uitate, Dragobetele este sărbătoarea dragostei la români.

Indiferent ce fel de etimologie ar avea - slavă, dacică sau populară, rădăcina însăși a cuvântului Dragobete -drag semnifică dragoste, iar sufixul bete - mulțime. În traducere deosebit de liberă, Dragobetele ar însemna sentimentul de dragoste împărășit și exteriorizat de o comunitate largă.

Dragobetele era, la origini, sărbătorea iubirii manifestată în spații largi, deschise, ample. În această zi, la țară, femeile nu sacrificau animale, atingeau un străin de sat - ca să le mergă bine și se spălau pe față cu zăpadă topită ca să fie frumoase, iar bărbații nu aveau voie să se poarte urât cu ele. Cu toții petreceau ziua în veselie și glume, ca să rămână îndrăgostiți tot anul.

Bogdan Petriceicu Haşdeu relata despre obiceiul de Dragobete că fetele și flăcăii porneau să adune primele flori apărute, aprindeau focuri pe dealuri și-și făceau curte în văzul lumii. Curtea culmina cu alergatul ( Zburătorul ) pentru sărutul public-logodna celor doi tineri. De aici vorba „Dragobetele pupă fetele”! Dar obiceiurile românești, legate de acest moment, sunt deosebit de bogate și variate, indiferent la ce regiune te referi.

Și așa, Dragobetele - sărbătoarea - se metamorfozează cu timpul, în Dragobetele - flăcăul avid după sarutul fetelor și al femeilor. Continuând povestea, Dragobetele, ce ”pupă fetele”, putea fi fiul Babei Dochia sau ciobanul Dragomir ce o însoțea pe babă înspre primăvară. Poate fi, de asemenea, logodnicul păsărilor, protectorul nunților și-al naturii!

E de reținut că dragul nostru Dragobete este o figură luminoasă, pozitivă, așteptată a primăverii sau care aduce primăvară. De aceea și pentru că Dragobetele se sărbătorește pe date diferite, ( 24, 28 februarie, dar și pe 1, 3, 25 martie, depinzând de regiunea geografică ) capătă semnificații de mărțișor. Nu ni-l putem imagina altfel, făcănd apel la personificare, decât ca pe un tânăr. Un tânăr frumos, vesel, sedăcător, cu un fir de iarbă între dinți, hoinărind peste văi și dealuri în căutarea iubitei.

Și cum trece el șăgalnic mirosind a toporași și a viorele, în urma lui înverzesc câmpurile, ciripesc păsările, cântă natura și se înnoiește firea.

Apoi...păzea! să nu te prindă haihui prin păduri pentru că, în virtutea vechiului său obicei, a datinii... „Dragobetele trebuie să pupe fetele!”.

Lucia Bibarț