Eminescu si dacii - dezvaluiri exceptionale

Mihai Eminescu : „În România totul trebuie Dacizat”

Puţine ţări ale lumii se pot mândri cu valori perene care iluminează spiritul, care comprimă timpul şi care continuă să fie embleme ale creativităţii acelui popor din mijlocul căruia a izvorât acea valoare universală. Una dintre aceste ţări este România şi una dintre aceste valori este, fără îndoială, Eminescu.

Parafrazându-i pe Nicolae Bălcescu şi pe Marin Sorescu, îmi permit să afirm că, undeva, în spaţiul european, la nordul Dunării, de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi, există de milenii o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ, o ţară cu şesuri mănoase şi dealuri unduitoare, cu ape limpezi şi cu piscuri semeţe de munţi, o ţară frumoasă şi primitoare cum nu e alta pereche… Şi, pentru că trebuia ca acestei neasemuite ţări să i se dea un nume, i s-a spus, simplu, Eminescu.

O explorare a plurivalentei opere eminesciene demonstrează actualitatea ideilor marelui nostru poet naţional, patriotismul fiind una dintre temele sale preferate.

Poezia patriotică pornind de multe ori de la aceeaşi temă, viitorul patriei, având ritmuri înălţătoare şi pasiuni clocotitoare i-a preocupat în anii 1866 pe M.Eminescu şi Nicolae Densuşianu, cel dintâi reuşînd să atîngă însă culmile perfecţiunii. Ei întrau în competeţie cu poezii de mult consacrate, cum ar fi Hora Unirii a lui V.Alecsandri sau Umbra lui Mircea la Cozia, Bolintineanu…

Viitor de aur Ţara noastră are

Şi prevăd prin secoli a ei înălţare.

Revista Familia, Foaie enciclopedica şi beletristică cu ilustraţii, în anul 1865 prezintă în paginile ei alaturi de personalităţi de talia lui Shakespere şi operele unor români demni să figureze în ceea ce Ioşif Vulcan numea cu mândrie “Panteonul român”. Astfel îi gasim în paginele ei pe : Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri, Anton Pann, Ion Heliade Radulescu şi Andrei Mureşianu. Apareau însa, în anii 1866, în revista Familia şi creatiile de debut ale lui Mihai Eminescu şi Nicolae Densuşianu.

Mihai Eminescu va publica în paginile Familiei, pornind de la tema , viitorul patriei, “ Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie”:

Vis de razbunare negru ca mormântul,

Spada ta de sânge dusman fumegând,

Şi deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tau de glorii falnic triunfând.”

Proaspatul student al “Academiei sasesti de drepturi”din Sibiu N.Densuşianu debuteaza şi el în nr.20 din 10/20 iulie 1866 al revistei cu poezia “Zâna mea” în care poetul exclama: ..Doamne arde necuratii şi-i trimite în infern..Sau:

A ta ginte-a fi ilustra, dară steaua ei divină

Este-n ceaţa primăverii, şi înca nu s-a ivit.

Iosif Vulcan, înzestrat cu o întuitie deosebită în a descoperi valori în tinerii lui colaboratori, va acorda prima pagina a revistei pentru “Misterele noptii” de Mihai Eminescu, în nr.34, şi deasemeni poeziei “Melancolia” de Nicolae Densuşianu, în nr.36

În toamna anului 1866 M.Eminescu a venit la Sibiu să-l întâlnească pe fratele său de sânge Nicolae Eminovici, dar nu-l gaseste acasa. Mihai Eminescu va fi însa gazduit de N.Densuşianu; el va găşi în gazda sa binevoitoare, în vârstă de 20 de ani, un frate de spirit, iar în preocupările acestuia privînd mitologia şi istoria veche a poporului nostru o sursă proaspătă şi continua de inspiraţie ce se va reflecta în poezia sa, ca de altfel şi în toata activitatea sa de viitor.

Trecutul glorios îi pasionează pe cei doi poeţi. Dar dacă la M.Eminescu poezia este mult mai complexă şi mai sofisticată, la N.Densuşianu ea este mai simplă, mai saracă, asa cum putem vedea şi din versurile următoare:

“Stefan, Domnul mare

Stia de răzbunare

La leşi şi la tătari.”

Eminescu va da însa imagini de frescă unei asemenea subiect, vezi ‘Scrisoarea III-a” (fragment)

”Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!

Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfîntei Golii,

În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.

Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezămînte,

Unde spumega desfrâul în mişcări şi în cuvînte,

Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri

Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…

Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire

Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!

Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,

Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?

Prea v-aţi arătat arama sfâşiînd această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!

Da, câştigul fără muncă, iată sîngura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

În 1877 ambii sunt stabiliti la Bucuresti şi vechea lor amicitie se reia cum se poate vedea în poemul lui M.Eminescu “Gemenii" Iată un fragment ilustrativ:

„O candelă subţire sub bolta cea înaltă

Lumină peste regii cei dacici laolaltă,

Care tăiaţi în marmur cu steme şi hlamide

Se înşirau în sală sub negrele firide,

Iar colo-n fruntea sălei e-un tron acoperit

C-un negru val de jale, căci Sarmis a murit.”

Să nu uităm că în 1881 Eminescu a declarat că : În România totul trebuie dacizat”, în perioada în care N.Densuşianu începuse să lucreze la volumul “Dacia preistorică” lucrare în care alaturi de arheologia materială, disciplină istorică riguroasă, el va întroduce, pentru prima oară, şi arheologia spirituală din multimea de marturii scrise ale antichitatii greco-latine, asociind, probe găsite la mii de ani sau la mii de kilometri distanţă.

Marele nostru poet naţional Mihai Eminescu a înţeles importanţa istorică şi contribuţia inestimabilă a Daciei şi a regilor ei în evoluţia societăţii noastre.

Numele unei ţări este cartea de vizită a ţării respective, este oglinda unică, prin timp, care-i reflectă, sintetic, imaginea atât în interior, cât şi pe plan mondial. Când spunem sau când auzim spunându-se numele unei ţări, gândul ne duce la poziţia ei geografică, la limbă, la istorie, la nivelul de civilizaţie, la oamenii care locuiesc acea unică ţară.

Numele unei ţări este simbolul distinctiv al acelui teritoriu şi al locuitorilor lui.

O scurtă incursiune în procesul care, a adus la alegerea cuvântului „România” ca nume al ţării noastre este foarte utilă pentru a demonstra că acest nume a fost nu numai neinspirat, dar profund neconcordant cu adevarul istoric. Ţara noastră avea un nume, Dacia, nume cu rezonanţă majoră în lumea antică, nume cunoscut şi apreciat pe tot cuprinsul Europei. De ce acest istoric nume a fost schimbat cu un altul, străin de istoria noastră şi care ne aminteşte de momente dureroase şi umilitoare ale înaintaşilor? De ce nu a primat raţiunea? De ce nu a primat mândria? De ce nu a primat logica?

Vasile Alecsandri a fost, poate, cea mai proeminentă personalitate din timpul Unirii şi probabil că ar fi fost ales Domn al Moldovei, dacă nu i-ar fi convins pe toţi cei cinci- zeci de candidaţi să renunţe şi să-l aleagă pe Ioan Cuza, care era colonel, om practic, bun administrator (fost prefect de Galaţi ), aşa încât colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, în 5 ianuarie 1859, ca Domn al Moldovei şi, în 24 ianuarie, şi al Munteniei, tot în unanimitate. Ca atare, A.I.Cuza a devenit Domn al Principatelor Unite. Ale cui Principate Unite? Ale Daciei? Ale României? Ale Moldo-Vlahiei? Numele dat ţării nu avea… nume! O unire presupune rezultatul combinat a cel puţin două elemente. În acest caz, cele două elemente erau ţările care s-au unit: Moldova şi Vlahia (Munteania). În noul nume al ţării noastre nu apărea, însă, denumirea niciunei ţări componente care formase Unirea. Ca atare, Noi devenisem (cel puţin pentru un timp) Principatele Unite ale… nimănui!

Normal şi firesc ar fi fost ca numele noii ţări – formate din unirea a două principate – să fie numele străvechi şi ilustru al pământului strămoşesc, numele „Dacia”.

Şi, totuşi, se pare că Alecsandri şi-a impus punctul de vedere convingându-i (cu ce argumente… nu ştim) şi pe Kogălniceanu şi grupul acestuia ( pro Dacia) să accepte noul nume, „Principatele Unite Rumâne”.

Marile puteri europene au interzis atunci foloşirea termenului de „Principatele Unite Rumâne”, pe motiv că Romania (Imperiul Roman de răsărit) de la sudul Bulgariei abia dispăruse. Aşa că ne-am numit „Principatele Unite ale Moldo-Vlahiei”. Dar de ce nu ale Daciei?!

Se ştie că revoluţionarii de la 1848, din ambele principate – în care la loc de frunte erau Bălcescu şi Alecsandri – au avut ca obiectiv principal unirea câtorva provincii ale vechii Dacii – Muntenia, Transilvania şi Moldova – într-un singur stat, cu numele de „Dacia”.

Ideea istorică de „Dacia” a fost omniprezentă în spiritul revoluţionar de atunci. Cu câţiva ani înainte de revoluţie (1845- 46- 47 ), Nicolae Bălcescu a scos – împreună cu August Treboniu Laurian – prima revistă istorică din ţara noastră, „Magazinul Istoric pentru Dacia”. Mihail Kogălniceanu, aproximativ în aceeaşi perioadă, a editat revista „Dacia Literară”, revistă care apare şi azi la Iaşi.

Vasile Alecsandri, însă, a publicat poeme istorice, cum sunt „Dan, căpitan de plai”, „Dumbrava roşie” şi „ Sentinela romană”, apreciate de rege şi de oficiali, dar contestate de marele public şi de marii cărturari ai vremii.

Nocivitatea gândirii lui Alecsandri este evidentă în versurile poeziei „Sentinela romană” :

„Din vârful Carpaţilor

Din desimea brazilor

Repezit-am ochii mei

Ca doi vulturi sprintenei

Cu văzutul ce văzui

Si pe cine întâlnii

Văzui semen de oştean

De-a împăratului Traian

Maica Romă cea bătrână

Mi-a pus arma asta-n mână

Şi mi-a spus cu glasul ei

Fiule, oşteanule!

Tu din toţi ai mei copii

Cel mai tare-n vitejii

Mergi în Dacia grăbeşte

Pe barbari (adică pe daci, n.a.) îi risipeşte…

Sosit-am şi am învins.”

Spre deosebire de oficiali şi de rege, scriitorii şi iubitorii de poezie nu au primit cu căldură versurile lui Alecsandri.

Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu Delavrancea şi-au manifestat protestul, mai ales că Alecsandri a primit un premiu care ar fi trebuit să-i fie atribuit lui Eminescu (atunci, pe moarte).

Cam în acelaşi timp, poetul George Coşbuc elogia eroismul dacilor în cunoscutul poem: „ Decebal către popor”:

„Viaţa asta-i bun pierdut

Când n-o trăieşti cum ai fi vrut.

Şi-acum ar vrea un neam călau

S-arunce jug în gâtul tău:

E rău destul că ne-am născut,

………………………………………….

Din Zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori;

Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moş îngârbovit,

Dar nu-i totuna Leu să mori

Ori Câîne-nlănţuit.

…………………………………..

Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!

E rău destul că ne-am născut:

Dar cui i-e frică de război

E liber de-a pleca napoi,

Iar cine-i vânzător vândut

Să iasă dintre noi!”

Lupta eroică a dacilor şi personalitatea uluitoare a ultimului rege al naţiunii noastre dacice, Decebal, au fost imortalizate în versuri de adâncă vibraţie patriotică de către mulţi artişti contemporani ai cuvântului. Prîntre ei, Marin Sorescu se remarcă prîntr-o lirică de necontestată originalitate. În remarcabila sa poezie patriotică „Bărbaţii”, sunt eternizaţi în versuri-şimbol mari conducători ai ţării: Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, dar, peste toţi, ca un rege al regilor, străluceşte Decebal:

„ Deasupra tuturor, în turla neagră

Pe norii de otravă

Stă Decebal.”

Metafora „nori de otravă” este o aluzie dureroasă la agresiunea romană care ne-a călcat glia străbună. Pentru apărarea ei, a gliei străbune, am plătit un tribut scump de jertfă şi sânge. În ciuda jertfei supreme, Decebal „stă” neclintit şi demn „deasupra”, într-un prezent etern, ca o perpetuă aducere-aminte.

Dacă, printr-o minune, am putea înţelege, măcar parţial, lupta, durerea şi jertfa strămoşilor noştri daci care au fost furaţi, trimişi în sclavie, zdrobiţi şi ucişi de către hoarde agresive de năvălitori, nu acelaşi lucru putem spune despre recentii diriguitori ai ţării noastre; pe ei nu-i putem înţelege, pentru că a slăvi un asupritor şi, mai mult, a da ţării tale numele cetăţii de unde au venit năvălitorii este un act de umilire, este un act de continuă subestimare a propriului popor.

Poezia noastră contemporană are valori care rămân înscrise cu mândrie peste decenii şi secole în analele literaturii.Unul dintre poeţi actuali ai ţării noastre, Adrian Păunescu şterge praful uitării şi al ignorării dacilor rostind răspicat o convingere care îl onorează şi care ne onorează deopotrivă pe noi toţi, cei care şimţim flacăra nestinsă a marilor înaintaşi. „Din nou, dacii liberi” este o poezie- testament care va străbate veacurile:

Noi n-am avut nevoie

Să luam adeverinţe

Că vieţuim acasă,

În patrie la noi,

Am fost şi vom rămâne

De-a pururi dacii liberi

Şi iubitori de pace,

Şi vrednici de război.

………………………………….

Numiţi şi Ţara noastră

Cu numele ei dacic

……………………………

Aceasta dăm de ştire,

De sub pamântul nostru,

Urmaşilor în care

Reînviem acum.”

Eminescu, alaturi de poeziile care i-au dat locul de frunte în literatura noastra, a avut o vastă activitate de ganditor şi ziarist.Mi-am îndreptat atentia asupra întregii lui activitati, întrucat are legatura cu ideea nationala şi l-am studiat pe Eminescu îndragostitul de neam şi tară, evocatorul trecutului maret, optimistul care trasează caile pe care neamul trebuie să tindă spre a deveni un factor de ordine şi de civilizatie la gurile Dunarii, dar şi pe criticul neîndurator care a scos în evidentă tarele vietii noastre politice şi sociale şi a biciuit tot ce i se parea primejdios pentru viata natiunii.

Reactualizarea ideologiei lui Eminescu a dat nastere la reactii puternice şi azi.

Unii l-au socotit pe Eminescu prea putin nationalist, alţii – prea mult obsedat de ideea natională. Pe vremea studiilor la Viena i se aruncă acuzaţia de cosmopolit şi vandut străinilor, la una din adunările Societăţii România Jună, chiar şi Hasdeu, în articolul sau din Columna lui Traian (23 august 1871), îl socoate pe Eminescu cosmopolit. Ceea ce-i mai interesant e că după moartea lui, deşi era usor să i se cunoască activitatea ziaristică întru apărarea cauzei naţionale a Românilor din Ardeal, din Bucovina, din îndepărtata Macedonie, deşi la îndemana oricui era Scrisoarea a lll-a ori Doina, lui Eminescu încă i se mai aduce acuzatia de-a fi fost prea putin nationalist.

Societatea „Reinvierea Daciei” (Dacia Revival ), membrii acesteia din toate colţurile lumii, nu înţeleg de ce oficialităţile române continuă să îi ignore pe dacii care au luptat şi s-au sacrificat pentru apărarea Ţării, dar, în acelaşi timp, continuă să ridice osanale romanilor cuceritori care nu au fost pentru noi decât nişte agresori, nişte cotropitori. „Ceva este azi putred în… Dacia”, am putea spune şi noi parafrazând un celebru personaj „danez”dintr-o la fel de celebră piesă de teatru.

Şi totuşi, la doi ani după revoluţie, s-a propus în Parlament schimbarea numelui Republica Socialistă Română în Dacia. S-a ridicat însă o persoană total neînspirată şi i-a mustrat pe parlamentari : ”Cum să-i dăm numele ţării noastre ca al maşinii lui Ceauşescu?” Cu o astfel de întrebare (chiar retorică) nu vom ajunge nicăieri niciodată.

Avem nevoie de oameni care să aibă curajul să spună adevărul şi care să trezească din amorţire mândria oamenilor, fiindcă de adevăr nu trebuie să ne fie frică.

Noi suntem urmaşii dacilor şi, de aceea, ţara noastră – în sufletul nostru – a fost, este şi va fi DACIA.

Eminescu îmbraţişează cu dragoste trecutul strămoşesc, evocă figurile mareţe neamului, împrejurările de viaţă, se lasă biruit de contemplarea ruinelor ramase mărturie:

”Mai stă-nrădăcinată-n munţi de piatră,

Cu murii de granit, cu turnuri gote,

Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?”

Dacă în tinerete Eminescu e mandru de originea noastră latină, vorbind totodată cu deosebită dragoste de eroicul popor dac, în ultimii ani, 1881, declară că “În România totul trebuie dacizat!”. Poporul dac formează subiectul câtorva opere literare ale lui Eminescu rămase neterminate. Într-o poezie numai schiţată, el vorbeste de glorioasa rezistenţă şi moarte a lui Decebal şi a tovarăşilor lui; în alte poezii neterminate se vorbeşte, de asemenea, de eroismul Dacilor, într-un manuscris se afla planul unui poem în patru cânturi intitulat “Decebal”.

În Daci el vede un popor plin de noblete, de iubire de patrie şi de libertate: „Era un popor brav acela, care-a impus tribut Romei. Era un popor nobil acela, a carui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ, şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost şi nu va fi ruşine niciodată”.

Personal cred azi ca a fi Dac nu este o calitate, ci un dat.

Nu alegem să fim daci, ci ne naştem daci.

Pentru cine este familiar cu ideologia şi psihologia manipulării maselor, nu este nimic nou ceea ce am spus şi scris în repetate rânduri : „Pentru lichidarea unui popor (să spunem a celui dac), se începe prin a-i altera, a-i şterge memoria: îi distrugi cultura, cărţile, religia, istoria şi apoi vine altcineva care îi va scrie alte cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie (de origîne latină ori slavă -vezi 1944- , după momentul politic). Între timp, poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost iar cei din jur vor uita şi mai repede: limba nu va mai fi decât un şimplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală. Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie, care le vor îndepărta pe cele originare. Din vechiul start spiritual vor rămâne undeva, la un etaj înferior al cunoaşterii, numai câteva cuvînte, expreşii, tradiţii, impreşii, fragmente, nume de localităţi, munţi şi ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi care, cândva, au ocupat valenţa transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta componenţa şi funcţiile «noului popor». Oare chiar aşa s-a întâmplat cu noi în ultimii 150 ani ?”.

Când, nu de mult, nemţii se conşiderau un popor pur, arian, refuzând să-şi accepte originea aşa cum era ea, noi toţi i-am condamnat; şi am avut dreptate. Când un grup de „neinspiraţi” ne-au schimbat istoria, fluturându-ne în faţă una mai „nobilă” decât cea adevărată, dacică, mulţi dintre noi s-au grăbit s-o accepte „cu mândrie” dar cu iresponsabilitate faţă de poporul, naţiunea noastră. Lupta noastră prezentă cu aceşti invalizi intelectuali este, azi, deosebit de grea; o minciună repetată a devenit un adevăr aproape de nezdruncinat.

Alexandru Humbold ne spune: „maturitatea unui popor se manifestă în momentul când îşi acceptă istoria aşa cum este ea, bună ori rea”.

Astăzi, după ieşirea de sub dictatura bicefală ceauşească, ţara noastră, poporul nostru, naţiunea noastră suferă procesul redobândirii conştiinţei naţionale, atât în interior cât şi în exterior, în cadrul integrării europene.

În lupta noastră pentru adevărata istorie a poporului nostru, trebuie să desfiinţăm zeflemeaua lichelei istorice cât şi scepticismul invalizilor întelectuali, a amatorilor de diverşiune în viaţa culturală, şi să promovăm adevărul aşa cum este el, bun sau rău.

Ştim cu toţii că este foarte greu să schimbi o părere falsă, fiindcă e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisă „romanistică”, intervenţii la radio şi la televiziune.

Bucuria de a descoperi o magistrală istorie daco-getă a strămoşilor noştri precum şi dorinţa firească de a face cunoscută această istorie m-au determinat să infiinţez, în anul 1999, Societatea „DACIA REVIVAL” („Reînvierea Daciei”), cu sediul în New York. Societatea îşi propune să aprofundeze studiile privînd istoria veche a Daciei.

Un public tot mai larg apreciază eforturile noastre de a repune adevărul dacic pe masa diversificată – şi uneori eronată – a istoriei omenirii.

În concluzie, a-ţi iubi naţiunea căreia îi aparţii este ceva natural: este o onoare şi o datorie.

Adendum politic

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România

Cea mai însemnată parte a activitaţii sale a fost dedicată gazetăriei şi politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist – ocupaţia sa principală pană la sfarşitul vietii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică pană în1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este întrodus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuti politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i se pune caluş în gură în această manieră dură.

Mihai Eminescu a fost un geniu, cu o imensă şi cutremurătoare capacitate de a vedea, în profunzime lumea, existenţa şi fenomene sociale, politice şi economice ale vremii sale.

M-am întrebat de ce oare el, Eminescu, nu a scris o singură poezie referitoare la Răzbiul de Independenţă, atunci în 1877- 1878, ceva asemănător lui V.Alecsandri….

Pentru că a înţeles că în 1877, am făcut o mare greşeală: am intrat în război de partea ruşilor când armata acestora era învinsă peste Dunăre, am avut cheltuieli şi pierderi de război enorme, contribuţia esenţială la această victoria au dat-o ţăranii români, talpa de jos a ţării, cu un număr imens de morţi… peste 100.000 Nu au dat-o nici ruşii, nici politicienii români, sau clasa de sus, superpusă, profund coruptă, lipsită de valoare, (ca şi astăzi) şi imorală, cum o numea Eminescu.

Pentru ce s-au jertfit atunci aceşti tineri români în Războiul pentru Independenţă ? Ca Basarabia să rămână în continuare la ruşi, iar pe aceştia să nu-i mai putem scoate din ţară? Acesta a fost câştigul tinerilor care şi-au dat viaţa pentru Independenţa ţării. Da, după acest Război ne-am reluat, ne-am adus la pământul mamă al Ţării Dobrogea, care şi aşa, prin prăbuşirea Imperiului Otoman în deceniile următoare ar fi revenit acasă.

Dar ce ar fi trebuit să facem?

Ar fi trebuit să ne fi aliat cu turcii împotriva ruşilor ca să ne fi câştigat Basarabia, cu condiţia ca după război turcii, să ne redea Independenţa şi Dobrogea. Acesta ar fi fost un exemplu de geniu politic !

Sau după ce Carol I a primit celebra telegramă, de la Ducele Nicolae, prin care acesta îi cerea ajutor, căci altfel armata rusească ar fi fost zdrobită, să nu ne fi grăbit, neinspirat, să le sărim în ajutorul ruşilor, ci să le fi pus condiţia, ne daţi înapoi Basarabia sărim în ajutorul vostru şi vă salvăm, nu ne daţi Basarabie nu sărim în ajutorul vostru, ba chiar ne aliem cu turcii.

După Congresul de la Berlin din 1878, când Basarabia a fost oferită pe tavă Rusiei, revolta lui Eminescu, acest genial patriot, atinge paroxismul. Agenţii Ohranei ţariste îşi intensifică urmărirea lui, după cum arată arhivele de la Sankt-Petersburg.

Germania dorea să atragă Regatul Român prin intermediul Vienei. Rusia avea interese opuse în regiune. În 1883, Alexandru de Battenberg, principele Bulgariei, este înlăturat, iar Stambulov a propus încoronarea lui Carol I pe tronul de la Sofia. Viena dorea acelaşi lucru, pentru îndepărtarea Bucureştiului de Transilvania. Rusia proiecta un nou regat, alcătuit din Bulgaria, Rumelia, Macedonia şi Dobrogea.

Cancelarul Otto von Bismarck l-a primit în audienţă pe ambasadorul Petre Carp şi i-a spus că Regatul Român trebuie să privească spre Orient şi să lase Transilvania în pace. Carp a făcut o excelentă prezentare în faţa cancelarului Bismarck, pe care îl informează cu privire la răpirea Basarabiei, a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad, despre ortodoxie şi despre strategiile de deznaţionalizare a românilor, aplicate de ruşi, cu mult mai periculoase decât politica de maghiarizare.

Eminescu a intuit perfect marile jocuri geopolitice ale vremii.

El duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât fată de politica de opresiune ţaristă (,,o adâncă barbarie“) cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar

În 1882, Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca ,,Societatea Carpaţii“

Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizaţia din care facea parte Eminescu este atent supravegheată.

,,Societatea Carpaţii“ era un adevarat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi re-alipirea la Ţară

Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul“, a facut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvaneni de naţionalitate româna sarcina, pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari“. Domnul Sacanurea, redactorul adjunct de la „Romana libera“, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora românii de acolo îi asteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor“. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Înformationsburo, I.B.- Akten, K.159)

O notă informativa a baronului von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, denunţa articolul lui Eminescu din „Timpul“, privitor la expansiunea catolicismului în România. În 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate.

Să nu uităm că la sãrbãtorile nationaliste de la Iasi, de la începutul lui iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si când Eminescu, perfect sãnãtos, a citit la Junimea poemul sãu, Doina au iritat puterile centrale. Alãturi de Eminescu s-a aflat si Petre Grãdisteanu, care a avut un discurs la fel de înflãcãrat şi patriotic.

Dacă anul1883 era un an al noilor proiecte de alianţe europene pentru politicienii şi casa regală română, nu era şi pentru Eminescu. El prezinta politica de maghiarizare a numelor româneşti din Transilvania şi îl critica vehement pe Carol I pentru lipsa de implicare. Tot ce scria era însă urmărit atent la Palatul Regal.

Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul, în timp ce Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.

Regele şi regina Elisabeta, primul-ministru Ion C. Brătianu, Petre Carp şi Titu Maiorescu pleacă în Germania să potolească spiritele. D. A. Sturza, ministrul afacerilor externe, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu se duc la Viena. Aici, Grădişteanu îşi cere scuze personal pentru că a organizat la Iaşi dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, unde s-a citit “Doina” lui Eminescu. Tot ce se făcea aici se ştia în cele trei capitale de imperii. Aşa că trebuiau “potoliţi” naţionaliştii. Începe arestarea ziariştilor, iar lui Eminescu i s-a pregătit casa de nebuni. Ziarul “L’Independence Roumaine” este închis, iar redactorul şef Emil Galli este expulzat din ţară. Societatea “Carpaţii” a fost desfiinţată. Grigore Ventura, alias Rică Venturiano, Simţion, Chibici, Ocăşeanu şi Siderescu – toţi îl vor trăda pe Eminescu în dezastrul lui, îi vor pune şi cămaşa de forţă….. ca prieteni

Dar cum îşi justifică lumea politică de atunci, în frunte cu Maiorescu acţiunea lor? Foarte simplu: Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmãtoarea rugãminte: “Domnul Eminescu a înnebunit. Vã rog faceti ceva sã ne scapăm de el”.

Ca urmare la 28 iunie 1883 M. Eminescu, fără nici o verificare prealabilă a spuselor cucoanei sus amintite, este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate deşigur toate normele legale şi ale logicei elementare, i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă, la care au participat inclusiv ,,apropiaţi“ interesaţi prin diferite mijloace.

Alexandru Macedonski în numãrul din luna august al revistei Literatorul, publicã o epigramã despre boala lui Eminescu.

Un X… pretins poet – acum

S-a dus pe cel mai jalnic drum…

L-as plânge dacã-n balamuc

Destinul sãu n-ar fi mai bun

Cãci pânã ieri a fost nãuc

Si azi nu e decât nebun.

Au urmat, manifestatii publice cu torţe şi gemuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele, oprobiul public a atras multã lume în aceste evenimente.

Guvernul a desfiintat ,,Societatea Carpaţii“ chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea şi înternarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului „Societatii Carpaţii“ au fost devastate sediile unor societaţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze Tratatul secret de alianţă dintre Romania şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului.

Ce urmeaza în anii următori este un cosmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai văzut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scapăt nedistruse de Maiorescu sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al „Societaţii Carpaţii“. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecinţelor unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat ,,subverşive“, mergând până la o răsturnare a lui Carol I.

Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu franghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipa. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu“. Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi înternat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică pusă la index.

Pentru curiozitatea noastră ştiinşifică să vedem care sunt urmările otrăvirii cu mercur asupra unei persoane anterior normale; toxicitatea data de mercur se manifesta la oameni printr-un tremur al extremitaţilor, într-un fel asemănator celui etilic, inflamarea ginsiilor şi salivaţia abundenta, şi simptome psihiatrice: schimbări de personalitate, anxietate, iritabilitate, excitabilitate, ertism, pierderea memoriei, slabiciune, oboseală şi ameteli datorita afectării sistemului nervos central şi periferic.

Mai apar parestezii, afectarea câmpului vizual, surzenie cât şi un mers specific, ataxic.

Dacă vedem cum este descris Eminescu în ultimii lui ani de viaţă înţelegem că efectul toxic al mercurului îl afectase. Regele Carol I, Maiorescu şi toţi duşmani lui învinseseră; otrăvirea cu mercur a marelui nostru om politic, poet şi ziarist a reuşit. Duşmanii naţiunii noastre nu mai aveau de ce să se teamă.

Ca o paranteză, va pot spune că şi cavităţile dentare umplute cu mercur pot da fenomene de intoxicare…dar atunci când i se toarnă cuiva mercur pe gât sub scuza perversă că-l tratezi de sifilis?

Defaimarea sa nu a încetat nici astăzi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie şi este denigrat de anti-români. Să vedem numai unul dintre cei care are ce are cu M.Eminescu, el, H. R. PATAPIEVICI fiind preşedintele Institutului Cultural Român!!!!!1

“Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după gramadă, la semnul fierului roşu …” “…. feţe patibulare … maxilare încrancenate… … guri vulgare …. trăsaturi rudimentare …. o vorbire agramată şi bolovanoasă … “

Din volumul sau “Politice” publicat la Humanitas în 1996

Şi la ce surprize să ne mai asteptam din partea patibularului Patapievici care scrie: “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim” ? Dupa el “Eminescu este cadavrul nostru din debara.” !! ( Din civicmedia.ro Jan 15, 2007 Adevarul despre Eminescu)

Revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus azi la putere în România „studioşi” care fac alergie la auzul cuvântului naţie – naţionalism şi sunt gata să pună mâna pe constituţie şi s-o aplice aşa cum vor ei, când aud cuvintele : Dacia, tradiţie, patriotism; aşa că Eminescu nu mai poate exista în această Tară „a dânşilor”. Din punct de vedere politic, azi, pentru „adevaraţii intelectuali români” Eminescu pare a fi irecuperabil.

Pentru ei, Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa „eşti învechit”. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru întegrare euro-atlantică, nu se doreşte decât să se scape de tot ce este „învechit”. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. (H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale în Flacăra, nr. 1-2, 2002, p.86)

Şi totuşi pentru noi, cei ce nu vrem să facem parte din categoria favorizată a „intelectualilor români” de azi, crezul şi, implicit, îndemnul lui Eminescu rămâne, peste timp, ca un memento sculptat în cuvinte nemuritoare a căror semnificaţie este la fel de actuală acum, aşa cum a fost în secolul trecut: „În România totul trebuie dacizat”.

NAPOLEON SĂVESCU

Sursa: studiidacologice