de Mihai Eminescu
În Ungaria, poporul românesc e vexat de guvernanţii săi. Procese
urbariale îndreptate contra averei lor private, legi electorale
îndreptate contra voinţei lor legitime, voturi virile în municipie
pentru a îneca voturile locuitorilor, c-un cuvânt un painjiniş întreg
de măsuri arbitrare, adaos prin călcarea zilnică a tuturor
dispoziţiilor din lege cari au mai rămas în favoarea naţionalităţilor.
Prin urmare, întorcându-ne de unde am plecat şi considerând
asiduitatea cu care presa austriacă cere de la români ca în caz dat să
se sacrifice pentru ,,civilizaţie”, ni se va da voie să întrebăm dacă
civilizaţia austro-maghiară, în forma în care ni se arată, merită să ni
ridicăm braţul pentru ea, dacă se poate cere de la români ca ei să
meargă alături cu o putere care, stăpânind ea însăşi peste trei
milioane de români, îi tratează într-adins şi într-una cu dispreţul
celui mai elementar simt de justiţie; căci românii – să fie bine
stabilit – nu cer privilegii, prerogative; ei cer în Ungaria cel puţin
aplicarea conştiinţioasă a legei pozitive a naţionalităţilor, în
Bucovina nu cer decât eserciţiul liber al confesiei lor, autonomia
bisericei lor; o autonomie pe care-o au evreii, lipovenii, calvinii,
nemaivorbind deloc de puternica poziţie a bisericei catolice; dacă,
c-un cuvânt, se poate cere să ni vărsăm sângele pentru a asigura contra
mişcărei slave supremaţia simulacrului de civilizaţie evreiască din
Austro-Ungaria.
După tonul cu care vorbim, s-ar putea presupune că, în dreapta
indignare, exagerăm lucrurile. De aceea vom vorbi asupra materiei în
mod cu totul special.
După câte se vorbesc prin jurnale, Austria pare a avea o constituţie.
Pare a avea, zicem, pentru că, în faptă, nu există decât pentru a fi
batjocorită de-o mână de evrei şi de beamteri cari cârmuiesc acest
complex de ţări în cari nimene nu-i mulţămit. Afară de aceea, libertatea
religioasă este, dragă Doamne, garantată prin o mulţime de terfeloage
de origine supremă, cari se vor fi respectând faţă cu alţii, numai faţă
cu românii nu. Astfel, Constituţia din 4 mart 1849 § 1, Patenta din 31 dec. 1852, ,,Diploma” din 30 oct. 1860, în fine Constituţia (Reichsgrundgesetz) din 21 dec . 1867 art. 15 în care se zice: „Fiecare
biserică recunoscută de stat are dreptul de a-şi exercita cultul după
credinţa ei, a-şi conduce şcolile sale, a stăpâni şi întrebuinţa
fondurile şi averile sale bisericeşti şi şcolare după trebuinţa şi
dorinţa ei”.
Şi într-adevăr, acest articol se şi aplică – pentru lipoveni şi evrei, pentru români nu.
De douăzeci şi şase de ani românii bucovineni se primblă de la Ana la
Caiafa, pe la ‘naltele scaune, cum zic ei, pentru a putea exercita un
drept garantat de Constituţie şi de 26 ani îmblă în zadar.
Pentru a înţelege anomalia atârnării bisericeşti din Bucovina –
atârnare eretică, contrarie canoanelor ritului răsăritean şi cea mai
nedreaptă înrâurire asupra credinţelor poporului – vom trebui să
caracterizăm în două cuvinte aşa numitul partid liberal –
constituţional din Austria. Într-un mozaic de popoară cu un singur
guvern a trebuit să se ivească oameni care nu se ţin de nici o naţie în
special, oamenii interesului personal, cari cu aceeaşi uşurinţă pot fi
maghiari, poloni, germani, c-un cuvânt ce li s-ar cere să fie. Aceşti
indivizi fără nici o comunitate de principii, una fiind numai întru
esploatarea naţionalităţilor, care nu au nimic sfânt în lume, nu ţin la
nimic decât la sine, sunt ,,liberalii” din Austria. De aceea nu ne vom
mira dacă vom găsi pe d-ni ca Giskra, miniştri atotputernici , uniţi
la escamotări ordinare cu evrei parveniţi, întreprinzători de drumuri
de fier; nu ne vom mira, zic, dacă vom găsi că într-un rând cel mai
liberal consiliu de miniştri din Austria se constituise în consiliu de
întreprinzători .
Mai toţi foştii miniştri liberali sunt astăzi milionari – din
advocaţi fără pricini ce au fost. De unde? Deodată cu fotoliul de
ministru mai ocupau şi fotolii de membri în consiliile de administraţie
a tuturor bancelor şi întreprinderilor posibile şi imposibile, care în
vremea marelui ,,Krach” au prezentat aspectul zilei de apoi, în
tumultuasele strigăte a particularilor înşelaţi, a micilor capitalişti
ruinaţi – un adevărat Pompei surprins de lava Vezuvului. Austria,
crezând a putea abstrage de la serviciul oamenilor cu părinţi cerţi,
care să fi vorbit o limbă certă, să fi ţinut la un cămin, să fi avut în
suflet „simţ istoric”, singurul care întăreşte împărăţiile, s-au
folosit din contra de oameni care nu ţineau la nimică, nici la Austria
ca abstracţie, de oameni pe care în jurnalele lor îi vedem vânduţi la
turci (ca Neue freie Presse), la imperiul german, la ruşi,
cu-n cuvânt Austria s-a servit de un element venal, corupt, lipsit de
caracter, adevărat gunoi al catilinarismului. Aceşti oameni guvernau şi
guvernează. Contingentul cel mai mare pentru formarea acestui ,,clei
al împărăţiei”, cum îl numesc ei, îl dau evreii.
,,Ce mi-i Hecuba?” - zice evreul, ce-i pasă lui de seriosul
german, de energicul ceh din Boemia, de cavalerescul polon, de
melancolicul rus, a sa ţintă una este; succesul, strălucirea, banul.
Cumcă aceşti oameni se numesc astăzi ,,germani” e curat întâmplător şi
trebuie atribuit puternicei ridicări a vecinului imperiu germanic; tot
aceşti oameni se numesc în Ungaria “maghiari noi” de blestemele
populaţiilor ruinate de la un capăt al imperiului până la cel[l]alt.
Astfel dar, era firesc ca predecesorii lui Hohenwart, care în viaţa lor
n-au simţit instinctul respectării proprietăţii, să răspundă într-un
rând bucovinenilor că „fondul religionar greco-oriental nu ar fi al
bisericei, ci al guvernului”.
Noi nu ne putem nici închipui măcar o asemenea lipsă de orice simţ de
pudoare. Într-adevăr, la noi moşiile mănăstireşti s-au prefăcut în
avere a statului, dar numai moşiile bisericei statului român, care a
luat asupră-şi întreţinerea fără deosebire a tuturor şcolilor,
spitalelor, mănăstirilor mai însămnate, puindu-se capăt esploatării prin
călugări străini, care se îmbogăţeau aici în ţară şi ridicau cu banii
noştri institute greceşti.
Dar guvernul român nici a gândit vrodată să ieie în administrarea sa
averea bisericilor catolice, protestante, lipoveneşti etc., care nu sunt
biserici ale statului român. Şi nici în Austria n-ar fi cutezat nimeni
până la aceşti parveniţi să ridice pretenţii asupra averei unei
biserici neatârnate, neconfundabile cu statul austriac.
În fine, cabinetul Hohenwart, care din nenorocire pentru naţionalităţi,
avu o durată atât de scurtă, dacă nu le-a dat românilor siguranţa
averei lor strămoşeşti, cel puţin a neutralizat rapacitatea
predecesorilor săi, căci în vremea lui s-au pus în faţa lumei, într-o
adunare de proprietari, preoţi şi ţărani în număr de 4.000 inşi din
toate unghiurile pământului clasic al Bucovinei, drepturile
necontestate, neatacabile ale bisericei răsăritene asupra fondului
religionar .
Iată dar cum stau lucrurile.
Trecând Bucovina sub Austria, Divanul Moldovei şi Vodă se vede că s-au
îngrijit ca, prin tractatul de cesiune, Austria să fie obligată de a
mănţinea în aceste ţinuturi statu quo. Guvernul austriecesc au găsit în
Bucovina stări de lucruri cu totul fericite în privirea îndestulărei
materiale ale locuitorilor.
Au găsit mănăstirile pline de averi, o numeroasă clasă de ţărani cu
totul liberi, mazilii , ruptaşii şi răzeşii, bresle de meşteşugari,
starostii de negustori, c-un cuvânt o feudalitate cam târzietică în
viaţa ei, dar liniştită şi liberă. Ceea ce era vechi în vechea Moldovă
era legătura pe care clase întregi o aveau cu statul. Mazilii şi
ruptaşii, boierii cu scutelnicii lor erau obligaţi de a servi gratis în
orice ocazie statului, era, să vede, rămăşiţa a organizaţiei militare
de sub domniele vechi. Aceste legături dintre domnie şi populaţie,
prerogativile acestei din urmă erau neînţelese pentru noii guvernanţi,
obligaţi a ţinea statu quo; afară de aceea, ei sperau a deduce, din
drepturile domniei moldoveneşti, drepturi ale împărăţiei Austriei. Cu
acest scop guvernul austriecesc face, la 1782, întrebare Divanului
Moldovei ca să-l lumineze în materiile juridice, dar mai ales în materie
de succesiune. Din toate acele întrebări (26 de toate) se vede cum
noii guvernanţi umblau ca mâţa pe lângă păsat, doar s-ar putea deduce
cumva dreptul de proprietate a „Stăpânirei” asupra pământurilor
mănăstireşti, răzăşeşti şi a locurilor din târguri…
Din răspunsurile Divanului se vede că, deşi tot pământul Moldovei au
fost înainte de vremi nepomenite ,,domnesc”, prin daniile luminaţilor
domni, prin descălecare de oraşe şi sate, au devenit proprietăţi
particulare, la care „stăpânitoriul ţărei” nu are nici un amestec, şi că
fiecare om ,,slobod” din Moldova este volnic să dispuie de averea sa
cum îi place, fără să întrebe pe ,,stăpânitoriul ţărei”…
Asupra propunerilor Consiliului Suprem, Iosif II pune rezoluţia:
“Se ia spre ştiinţă şi la vreme se va lua sama ca aceste venituri
mănăstireşti să se întrebuinţeze cu folos: însă numai spre folosul
confesionarilor şi numai în provinţia în care s-au desfiinţat
mănăstirile”...
Totodată, citim în decretul Consiliului Suprem cătră generalul Enzenberg :
“Nu o dată, ci de mai multe ori s-au dat de înţeles administraţiunii
că intenţia Maiestăţei Sale nu este nici decât de a turbura
proprietatea privată sau şi numai de a îngădui să se purceadă cu puterea
şi cu sila la vreuna din economiile de pe moşiile preuţeşti”.
În fine, citim în decretul Consiliului Suprem de Curte din 8 mai 1784 următoarele:
“După instrucţiunea de mai nainte, trebuie să se ieie sama ca
primirea şi cheltuielile tuturor banilor scolastici, mănăstireşti şi
preuţeşti, să se poarte separat de ai casei destrictuale administrative,
şi toate mandatele trebuincioase de bani din casa fondului religionari
să se facă prin Consistoriu”.
Mai clar nu s-a putut garanta proprietatea, întrebuinţarea,
administraţia averilor eparhiei Rădăuţilor. Amploiaţii se numesc,
şcolile se înfiinţază, plăţile se fac numai cu espres mandat al
Consistorului şi a episcopului, guvernul e un notariu oficial al
afacerilor, nimic mai mult.
Pentru a arăta însă cum se întrebuinţază aceste averi, vom lăsa să
vorbească pe un ţăran din Bucovina, pe primariul din satul Crasna,
Grigorie Iliuţ :
“Numai despre un lucru am auzit vorbindu-se mai puţin, adică despre
şcoalele noastre din ţară, despre şcoalele noastre bisericeşti pentru
creşterea şi luminarea poporului nostru dreptcredincios. Dară şi despre
acest lucru să nu aşteptaţi o cuvântare iscusită, căci noi ţăranii
n-avem atâta învăţătură ca să putem vorbi cu iscusinţă. Cuvântul meu va
fi scurt, dară adevărat, din inimă.
Noi ştim cu toţii că din banii fondului nostru bisericesc s-au înfiinţat în Suceava un gimnaziu, în Siret o şcoală normală şi în Cernăuţi o şcoală reală şi o şcoală normală cu o preparandie. Ştim cu toţii şi aceasta că prin parohii s-au înfiinţat, pe cheltuiala comunelor bisericeşti, peste o sută de şcoale primare, dintre carile mai mult de jumătate sunt sprijinite şi din fondul nostru religionar.
Aceste şcoale sunt confesionale, adică bisericeşti, şi până acum se purtau toate trebile lor de preuţi şi de învăţătorii drept credincioşi sub privigherea preonoratului Consistoriu. În urma legilor împărăteşti mai nouă, din 25 mai 1868 şi din 14 mai 1869, atât biserica cât şi fiecare parohie are tot dreptul de a înfiinţa şcoale proprie bisericeşti şi a le derege după legile generale.
Cu toate acestea, şcoalele noastre săteşti, susţinute parte de parohieni, parte din fondul nostru religionar, seamănă a ni se înstrăina cu totul. În multe ţinuturi din ţară sunt puşi privigheatori de şcoale şi de altă lege şi de altă limbă. Aceştia despun acum şi de şcoalele nostre bisericeşti, fără de a mai întreba de cei ce reprezintă comunele parohiale şi biserica noastră din ţară. Pe cât văd şi pricep, lucrul merge într’acolo ca şcoalele noastre bisericeşti să treacă în rândul şi numărul celor nebisericeşti, şi ce vrea să zică aceasta? Nici mai mult nici mai puţin decât că, pe lângă priveghetorii scolastici de altă lege şi de altă limbă, încetul cu încetul să ni deie şi învăţători de altă lege şi de altă limbă, şi de va merge lucrul ca până acuma, în curând ne vom pomeni şi cu învăţători jidani . Eu ştiu că nu voiţi şi nu doriţi una ca aceasta, însă după legile mai nouă pot fi în şcoalele nebisericeşti jidani învăţători.
Dară să vă mai spun încă una. În Viena a fost mai deunăzi o adunare mare de învăţători. Şi din Bucovina au fost câţiva. În acea adunare s-a hotărît ca în şcoalele nebisericeşti să nu se mai înveţe religiunea. Şi dacă acea hotărâre se va primi, atunci preoţii nici nu vor intra în şcoală ca să înveţe pe copiii noştri religiunea. Şi eu vă întreb, oare ne-ar fi de folos astfeli de şcoale? Ce s-ar alege din copiii noştri cu învăţători de altă lege şi de altă limbă? Eu nu mă pot înţelege cu aceea ca să lăsăm pruncii noştri fără învăţătură, ci vă întreb, oare să ne lăsăm noi şcoalele noastre bisericeşti? Nime nu poate aştepta de la noi una ca aceasta, ci, dimpotrivă, trebuie să dorim şi să cerem ca în fiecare parohie să avem câte o şcoală bună bisericească.
Una, numai una, ne mănâncă pre noi ţăranii, ştiţi ce? Sărăcia. În cele mai multe sate sunt oamenii noştri săraci, şi n-au de unde face şcoale şi susţinea pre învăţători. Dară, bun este Dumnezeu, şi fondul nostru bisericesc este avut. El este menit şi pentru şcoale. Aşadară de vom rămânea pe lângă astfeli de şcoale, ce ni convin mai bine în împregiurările în care ne aflăm, fondul nostru ni va sta într-ajutor cu bani pentru susţinerea lor, de care vom putea zice cu drept cuvânt că sunt ale noastre şi nu străine”.
Noi ştim cu toţii că din banii fondului nostru bisericesc s-au înfiinţat în Suceava un gimnaziu, în Siret o şcoală normală şi în Cernăuţi o şcoală reală şi o şcoală normală cu o preparandie. Ştim cu toţii şi aceasta că prin parohii s-au înfiinţat, pe cheltuiala comunelor bisericeşti, peste o sută de şcoale primare, dintre carile mai mult de jumătate sunt sprijinite şi din fondul nostru religionar.
Aceste şcoale sunt confesionale, adică bisericeşti, şi până acum se purtau toate trebile lor de preuţi şi de învăţătorii drept credincioşi sub privigherea preonoratului Consistoriu. În urma legilor împărăteşti mai nouă, din 25 mai 1868 şi din 14 mai 1869, atât biserica cât şi fiecare parohie are tot dreptul de a înfiinţa şcoale proprie bisericeşti şi a le derege după legile generale.
Cu toate acestea, şcoalele noastre săteşti, susţinute parte de parohieni, parte din fondul nostru religionar, seamănă a ni se înstrăina cu totul. În multe ţinuturi din ţară sunt puşi privigheatori de şcoale şi de altă lege şi de altă limbă. Aceştia despun acum şi de şcoalele nostre bisericeşti, fără de a mai întreba de cei ce reprezintă comunele parohiale şi biserica noastră din ţară. Pe cât văd şi pricep, lucrul merge într’acolo ca şcoalele noastre bisericeşti să treacă în rândul şi numărul celor nebisericeşti, şi ce vrea să zică aceasta? Nici mai mult nici mai puţin decât că, pe lângă priveghetorii scolastici de altă lege şi de altă limbă, încetul cu încetul să ni deie şi învăţători de altă lege şi de altă limbă, şi de va merge lucrul ca până acuma, în curând ne vom pomeni şi cu învăţători jidani . Eu ştiu că nu voiţi şi nu doriţi una ca aceasta, însă după legile mai nouă pot fi în şcoalele nebisericeşti jidani învăţători.
Dară să vă mai spun încă una. În Viena a fost mai deunăzi o adunare mare de învăţători. Şi din Bucovina au fost câţiva. În acea adunare s-a hotărît ca în şcoalele nebisericeşti să nu se mai înveţe religiunea. Şi dacă acea hotărâre se va primi, atunci preoţii nici nu vor intra în şcoală ca să înveţe pe copiii noştri religiunea. Şi eu vă întreb, oare ne-ar fi de folos astfeli de şcoale? Ce s-ar alege din copiii noştri cu învăţători de altă lege şi de altă limbă? Eu nu mă pot înţelege cu aceea ca să lăsăm pruncii noştri fără învăţătură, ci vă întreb, oare să ne lăsăm noi şcoalele noastre bisericeşti? Nime nu poate aştepta de la noi una ca aceasta, ci, dimpotrivă, trebuie să dorim şi să cerem ca în fiecare parohie să avem câte o şcoală bună bisericească.
Una, numai una, ne mănâncă pre noi ţăranii, ştiţi ce? Sărăcia. În cele mai multe sate sunt oamenii noştri săraci, şi n-au de unde face şcoale şi susţinea pre învăţători. Dară, bun este Dumnezeu, şi fondul nostru bisericesc este avut. El este menit şi pentru şcoale. Aşadară de vom rămânea pe lângă astfeli de şcoale, ce ni convin mai bine în împregiurările în care ne aflăm, fondul nostru ni va sta într-ajutor cu bani pentru susţinerea lor, de care vom putea zice cu drept cuvânt că sunt ale noastre şi nu străine”.
Văd că vă înţelegeţi cu toţii ca să avem şcoale confesionale sau
bisericeşti. Văd că cunoaşteţi că numai ele ne sunt de folos. Acum nu ne
rămâne alta decât să poftim pe comitetul ce se va alege ca în adresa
ce se va face cătră minister să, se scrie şi această dorinţă a noastră,
adică că poporul nostru drept-credincios doreşte şi voieşte a avea, ca
până acum, şcoale confesionale sau şcoale bisericeşti.
O asemenea adresă s-a făcut la ministeriu şi se vor face încă multe cu aceeaşi menire de a putrezi la acte.
Deci starea românilor din Bucovina o rezumăm în acest fel:
1. Deşi libertatea oricărui cult e garantată prin
constituţia austriacă, deşi credincioşii fiecărei biserici sunt
îndreptăţiţi de a-şi administra averile şcolare şi eclesiastice, numai
românii în tot imperiul sunt supuşi unui regim escepţional.
2. Deşi gimnaziul din Suceava, şcoala reală din
Rădăuţi, şcoala normală din Cernăuţi şi altele sunt plătite din fondul
religionar, numirile profesorilor se fac de-a dreptul de cătră
ministeriul din Viena, precum nu se ‘ntîmplă la nici un popor, la nici o
şcoală confesională. Numai românii sunt supuşi în privirea şcolilor
lor unui regim escepţional, şi aceasta pentru ca în ele să se păstreze
limba de propunere germană.
3. Arhiereii, după scriptură şi
canoanele bisericii răsăritene, se aleg; în Bucovina arhipăstorul e
numit de-a dreptul, pe când în aceeaşi ţară lipovenii îşi aleg pe
vlădica lor de la Fântâna Albă, şi evreii îşi aleg rabinii. Numai
românii şi în această privire, sunt trataţi în mod escepţional.
E de prisos să mai vorbim despre înfiinţarea cu scopuri politice a aşa
numitei universităţi, în care s-adună toţi profesorii supernumerari de
licee de prin Kolomeia şi Kecikemet pentru a figura ca profesori de
universitate, nici de liceul de la Cernăuţi, care în vremea din urmă
geme de suplinitori rusneci, nici de neaplicarea obligativităţii
învăţământului la şcoalele rurale româneşti şi aplicarea strictă la cele
ruseşti.
CURIERUL DE IAŞI, noiembrie 1876
Surse: Certitudinea.ro si Stefan Secareanu Blog
http://www.ziaristionline.ro/2011/06/18/eminescu-ungurii-evreii-si-romanii-in-imperiul-austro-ungar/
9 comentarii:
Toate vechi si toate noi
Si atunci ca si azi.
Pai da, fiindca de articolele lui Eminescu s-au speriat leprele cel mai tare, ar fi util sa fie reproduse cat mai multe. Sa mai alungam strigoii!
S-a urmarit evident stergerea identitati romanilor ca neam prin introducerea legilor austriece prielnice minoritatilor din teritoriul ocupat de ei.Cred in definitiv ca Eminescu a devenit adevaratul nostru poet datorita acestor nedreptati, aceasta ia forjat caracterul si condeiul a fost oarecum arma lui de riposta in fata acestor asupritori.
Este de actualitate acest text jurnalistic unde chiar si acum aceleasi natii sau culturi urmaresc sa suprime si sa asupreasca prin imbogatire, dominare economica si culturala.
Deci in perspectiva noastra de oameni buni ar trebui sa ne ferim pe vecie sau mileniu de acesti jidovi, austrieci sau germani care au dorit si doresc in continuare aceleasi stari de lucru.
De fapt orice neam care ne doreste si urmareste asuprirea noastra este de evitat si de inlaturat fara distinctie, american , rus, maghiar, turc, sarb.
Asta in completare la comentariul de inainte.
Cât de vizuală era limba română acum 138 de ani. Răul pe care îl prezintă Eminescu nu vine nici de la guvernul austriecesc interesat de voturi virile în municipie, nici de la clasa de îmbogăţiţi, – avocaţi fără pricini ajunşi milionari (asta avem şi azi). Răul, ca un nor negru, seamănă a veni de la partea evreiască. Sunt în pericol şcoalele săteşti, susţinute parte de parohieni, şcoale care seamănă a se înstrăina cu totul. Eminescu prezintă pericolul ca în acestea, numirile profesorilor să se facă de-a dreptul de cătră ministeriul din Viena. Aşa se poate ajunge chiar ca în şcoalele nebisericeşti să predea jidani învăţători.
Iată, timpul a trecut, avem profesori de toate nationalităţile. S-a dovedit că etnia nu are a face cu harul pedagogic ori cu pregătirea profesională. S-au temut degeaba. Acum norul de care trebuie să ne temem este superficialitatea. Bine ar fi ca peste o sută de ani cineva să poată scrie: Uite, se temeau de superficialitate, s-au temut degeaba...
TREBUIE să ne implicăm în tot ce mişcă, fiindcă nu câteva vorbe fac diferenţa, oricât de generoase ar fi. Puterea este a noastră, a poporului român, asta să n-o uităm niciodată!
Ma indoiesc ca ai inteles ceva in textul asta anonimul de la 28 septembrie 2014, 16:04, esti atat de plecat cu pluta incat nici nu vezi ca Eminescu denunta de fapt inconsistenta legilor austriece care favorizeaza o etnie fata de alta.
Oare ce or zice austrieci, jidani sau rusii daca ei ar fi invatati de romani in cultura si limba noastra?
Asadar ceea ce spui acolo despre superficialitate arata ca nu citesti pe dea intregul acel text ori nu vezi barna din ochii tai si te minunezi de textul si accentul folosit fara a intelege cu adevarat sensul sau.
Ce-o zice peste o suta de ani nepoti nepotilor tai, desigur ca n-ai sa stii si nici nu o sa afli.
Semanati a fi prea erudit pentru mine. Dar eu parca tot stilul si logica lui Eminescu le prefer. Daca dumneavoastra cititi cu atentie, nu e doar un articol. Sunt mai multe, inlantuite, in care, plecand de la ce spuneti dumneavoastra, prezinta mai multe subiecte dureroase. Dumneavoastra, anonim, nu ati fi procedat la fel daca ati fi fost ziarist in timpurile acelea, ati fi ratat sansa de a spune cat mai multe? Fiecare mesaj e perceput diferit de cititori, unii sunt interesati de politica, altii de clasa de parveniti, altii de situatia scolilor parohiale. Nu vad nimic rau in a ma juca putin cu cuvintele. Incercati si dumneavoastra, ajuta, mai trece incrancenarea.
Descrancenarea dumneavoastra, ca sa ma adaptez stilului burghezo-modernist, este ceea ce ma tem mai mult in zilele de astazi. Traducere libera las-o ca behaie domnul ifosar, nu tine de stil si de ridicol faptul ca totul se rezuma astfel, va citez : S-a dovedit că etnia nu are a face cu harul pedagogic ori cu pregătirea profesională. S-au temut degeaba.
Adica nu-i bai ca s-o luat banii enoriasilor romani si nu s-a intamplat nimic. Pai tocmai aici e buba domnule literar profesorii nostri romani nu au putut fi indreptatiti sa fie ei ce-si invata neamul lor.
Poate si de aceea avem probleme de identitate sociala, tocmai a unora ca dumneata ce califica bun tot ceea ce vine din afara.
Trimiteți un comentariu