În
aşa-zisa secuime, în judeţele Harghita şi Covasna, au fost descoperite
peste 200 de aşezări, 34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure, toate dacice!
Sarmisegetuza,
Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie… De câte ori ne gândim la strămoşii
daci, ne vin în minte aceste locuri fabuloase. Poate din cauza
misterului ce le înconjoară, poate din cauza frumuseţii sălbatice a
munţilor Orăştiei. Dar dacă am vrea să înţelegem mai mult din
identitatea noastră, să înţelegem mai mult din rădăcinile noastre şi din
trecutul străbunilor noştri, ar trebui să ne întoarcem privirile şi
către inima României, acolo unde, culmea, sunt cele mai numeroase
dispute legate de identitate şi de istorie: în aşa-zisa secuime! În
judeţele Harghita şi Covasna au fost descoperite peste 200 de aşezări,
34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure, toate dacice! Da, aţi citit bine
aceste cifre! În timp ce autorităţile numără steagurile secuieşti de pe
primării sau polemizează pe marginea unei bentiţe tricolore, aceste
descoperiri uluitoare nu sunt nici popularizate, nici puse în valoare,
deşi ar putea să lumineze o bună parte din umbrele vechimii acestui
popor.
Începuturile
Totul
a început pe la 1800, cu descoperirile făcute întâmplător de ţăranii
care îşi munceau pământurile. Aduceau autorităţilor bucăţi ciudate de
metal vechi, sau cioburi, sau chiar vase întregi, pe care le
descopereau atunci când întorceau brazda cu plugul. Astfel de semnalări
erau destul de frecvente pe toată partea estică a Transilvaniei şi
aproape că nu există sat în care să nu se ştie câte un loc “special”. D.
Scheint a fost printre primii cercetători care a luat aminte la aceste
descoperiri întâmplătoare şi a început studierea sistematică a regiunii.
A căutat în special cetăţile şi aşezările fortificate, acestea fiind
încă de pe atunci obiect de dispută, mai ales pe problema datării: erau
ele construite înainte sau după descălecarea secuilor? Concluziile sale
vor fi în bună măsură politizate, vorbindu-se despre cetăţi construite
şi înainte, şi după venirea secuilor. Curios a fost însă faptul că
cetăţile considerate mai vechi se regăseau în legendele locale, pe când
cele mai noi nu se regăseau în poveştile secuilor. Cercetările
ulterioare au arătat că cetăţile mai noi au fost construite de cele mai
multe ori pe ruinele vechilor cetăţi sau fortificaţii. După studiul
publicat de Scheint în 1833, au urmat însă şi alte cercetări ale zonei.
În perioada interbelică, A. Ferenczi face primele săpături de
anvergură, strict pe problema dacică. Într-un moment în care nu se
politiza atât de mult cercetarea, descoperirile şi însemnările sale au
avut o importanţă foarte mare pentru cei ce au studiat ulterior, deşi
exagerări au mai existat, inclusiv legate de o “perioadă slavă” a
regiunii.
În
1985, Viorica Crişan, acum directoare a secţiei de arheologie a
Muzeului din Cluj, a ajuns la muzeul din Miercurea Ciuc şi a început să
pună cap la cap toate studiile de până atunci, făcute despre dacii din
estul Transilvaniei. “Aşa a fost destinul meu, pentru că iniţial eu nu
am vrut să lucrez acolo, ştiam că este o zonă dificilă. La început mi
s-a sugerat să învăţ limba maghiară. Apoi mi s-a dat un traducător ca
să înţeleg ce se discuta la şedinţe şi ca să mă deprind cu limba. Mi-a
fost imposibil. Din păcate, nu am fost în stare să am nicio apropiere
de limba maghiară. Conducerea muzeului a înţeles asta şi m-a lăsat
liberă, să merg pe teren şi să cercetez. Aşa au început cei cinci ani
în care am bătut la pas Harghita şi Covasna şi am luat fiecare loc cu
vestigii la studiu. A fost şansa mea. În ’90, după revoluţie, am devenit
brusc invizibilă pentru colegii mei. Nu cred că există pedeapsă mai
mare. Nu mi se răspundea la salut, nu era auzită părerea mea, brusc nu
mai existam. Presa locală m-a umilit atunci când am îndrăznit să pun
într-o expoziţie un «murus dacicus», împodobit cu arme dacice. În cele
din urmă, mi s-a sugerat că cel mai bine ar fi să ne întoarcem toţi de
unde am venit. În mod ciudat, am observat că orice perioadă istorică de
la paleolitic la modern îi interesa, însă cea dacică devenise tabu. Din
păcate, acest lucru s-a confirmat mai târziu, când autorităţile au
permis intrarea unui buldozer peste vestigiile uneia dintre cetăţile de
la Jigodin… pentru a amplasa o antenă telefonică”. Viorica Crişan s-a
întors la Cluj, însă un an mai târziu şi-a reluat cercetările în
Harghita şi Covasna. Ştia deja că este una dintre cele mai importante
zone cu vestigii dacice din România. După aproape trei decenii de muncă
titanică pe teren, a publicat unul dintre cele mai complete studii
despre moştenirea dacică din estul Transilvaniei.
“Când
am început să pun cap la cap diferitele studii arheologice, un prim
şoc a fost numărul mare al descoperirilor. Strict pe estul Transilvaniei
sunt 34 de cetăţi dacice! În toată Transilvania, cu siguranţă, sunt mai
multe, însă nu au fost studiate siturile”, îmi spune doamna Viorica
Crişan, în timp ce pune pe masă şi răsfoim împreună lucrarea sa de
doctorat. “Unele dintre cetăţi sunt de mici dimensiuni, dar sunt destul
de dese. Erau, probabil, reşedinţele aristocraţilor sau conducătorilor
zonei, asemănătoare ca suprafaţă şi poziţionare cu cetatea de la Piatra
Roşie, din Munţii Orăştiei. La Jigodin, de exemplu, sunt trei cetăţi:
două pe malul Oltului şi o a treia, practic un platou fortificat. Un
vârf de munte aplatizat, pe care sunt câteva construcţii principale şi
anexele. Acolo erau meşteşugari, armurieri, un loc pentru femei unde
ţeseau etc. Era mai degrabă amenajată pentru personalul din jurul unui
lider. La Jigodin s-a găsit o cantitate mare de zgură de fier. Deci, în
interiorul cetăţii, erau ateliere care produceau sau reparau unelte şi
arme”. Există însă şi construcţii impresionante prin structură, masive:
la Covasna, Biborţeni, Valea Seacă, Ghindari, Zetea, sau incredibilul
sistem de valuri şi şanţuri de la Porumbenii Mari. Toate cetăţile au şi
aşezări civile în apropiere. Practic, oriunde ai merge, pe depresiunea
Ciucului sau în zona Târgului Secuiesc, în orice localitate există unul,
două sau trei puncte ale vechilor aşezări dacice. “Sunt foarte multe. O
primă cetate este la Sântdominic, în apropiere de Bălan, unde se pare
că s-au făcut exploatări de cupru încă din Antichitate. Apoi mai este
una la Racu şi încă una mai sus, în munte, peste ruinele căreia s-a
ridicat o cetate medievală. Tot acolo e Cetatea de la Ciceu, care dă în
drumul dintre Miercurea Ciuc şi Vlădiţa. Este în munte, aşezată pe o
stâncă, extraordinar de frumoasă. Sunt şi ruine medievale acolo, dar…
pe fundaţia unei vechi cetăţi dacice. Pe urmă este cea de la Mihăileni,
pe drumul spre Moldova, prin pasul Ghimeş. Peste Olt de Jigodin este o
altă cetate, la Leliceni. Jos mai este o cetate, la Tuşnad. La Racoş
sunt alte trei cetăţi. Acolo e un munte extraordinar. N-ai cum să nu îl
sesizezi mergând către Sighişoara. Sus, pe acest munte conic, cu platou
tăiat, cel mai înalt din zonă, s-au găsit plinte în formă circulară, ce
pot duce cu gândul la un templu. Şi tot aşa, e plin peste tot. Sunt
cetăţi pe ambele părţi ale depresiunii, în zonele de munte”.
În
toate aceste cetăţi s-au descoperit, în mod surprinzător, aceleaşi
vase, aceleaşi piese de podoabă, oglinjoare, ca cele de peste munte, din
Moldova. Este şi o zonă cu cea mai mare concentraţie de descoperiri ale
unor tezaure monetare, în special datorită faptului că era o zonă de
tranzit şi comerţ. Dacii se pare că nu obişnuiau să treacă munţii, aşa
cum facem noi astăzi, prin Valea Prahovei. Treceau în special prin pasul
Oituz, mergând de-a lungul Siretului, până la mare, unde puteau să facă
negoţ, atât cu grecii, cât şi cu romanii. Se mergea fie prin pasul
Buzăului, unde s-au descoperit fortificaţii, şi la intrare, şi la
ieşire, fie pe la Focşani, prin trecătoarea din Ţara Vrancei, care ieşea
tot în depresiunea Târgul Secuiesc.
“Dar dacă cetăţi dacice s-au mai studiat, ce mi se pare foarte
important este că în această parte a Transilvaniei am descoperit în
jurul lor aşezări obişnuite ale dacilor. Peste 200! Studierea lor ne-a
ajutat să «vedem» mai bine cum era traiul lor de zi cu zi, să
înţelegem viaţa lor obişnuită”.
Viaţa obişnuită a dacilor
Amănuntele
din viaţa zilnică a dacilor au ieşit la suprafaţă din negura
vremurilor, de sub pământul scormonit de arheologi cu mare grijă. Viaţa
lor de atunci semăna surprinzător de mult cu viaţa bunicilor noştri de
odinioară. Femeile ţeseau şi făceau haine cu fir mai strâns sau mai
moale. S-au găsit greutăţile acelea speciale folosite la război, care
întindeau firul mai mult sau mai puţin atunci când ţeseau. Pe lângă ele
aveau copii care se jucau cu miniaturi din lut: căniţe, farfurioare sau
păpuşele. Oasele de animale găsite în incinta caselor arată că erau în
primul rând mari crescători de vite, de oi sau porci. Vânatul era doar
ocazional, după cantitatea de oase de cerb sau mistreţ descoperită.
Făceau oale şi străchini din lut, însă erau mari meşteri în prelucrarea
fierului. Aproape că nu există cetate în care să nu fi fost găsită zgura
rămasă de la făcutul armelor sau uneltelor. Şi fierul prelucrat aici
era de o calitate excepţională. Aveau case aşa cum mai vezi astăzi prin
satele îndepărtate din munţi: din lemn, pe fundaţie de piatră şi
tencuite cu pământ. Până şi uneltele erau aceleaşi cu cele folosite în
bună măsură astăzi: sapa, furca, secera sau coasa. Şi, deşi erau practic
nişte simpli ţărani, aveau bijuterii făcute de ei, foarte simple şi
foarte frumoase: cercei sau brăţări din aur sau argint, mărgele din
sticlă colorate, fibule sau pandantive lucrate de mână, cu mare
măiestrie. Ba aveau chiar şi oglinjoare în care se puteau admira.
“Traiul dacilor seamănă foarte mult cu cel al ţăranilor de azi, din
satele mai izolate. Din păcate, comparaţia permanentă a istoricilor cu
Imperiul Roman i-a făcut să arate ca nişte barbari. Dar Imperiul Roman
de atunci era, să zicem, ca America de acum. Câte ţări din lume au
traiul şi influenţa americanilor? Tot aşa şi atunci, puţini erau cei
care aveau luxul Romei. Şi totuşi, dacă noi azi trăim la ţară şi în
America există zgârie-nori, dacă noi încă mai arăm cu plugul tras de cal
în timp ce ei au o agricultură mecanizată total, asta nu înseamnă că
astăzi noi suntem nişte barbari faţă de ei.
Dacă în perioada Cucuteni
aveam deja temple şi locuinţe cu etaj, de ce să credem că 4 mii de ani
mai târziu nu eram mai dezvoltaţi ca popor? Comparaţia cu Imperiul Roman
îi dezavantajează în anumite domenii pe daci, dar nu în toate”. În
sprijinul afirmaţiilor doamnei Crişan sunt probabil şi cele 23 de
tezaure monetare şi 6 tezaure de podoabe şi vase de argint descoperite
în inima Transilvaniei. Monedele romane, unele bătute chiar în Dacia,
arată că exista un comerţ intens şi că dacii se adaptau vremurilor.
Apoi, tezaurul de la Ceheţel, cu brăţări splendide, cel de la Pădureni
sau cel de la Peteni, fibulele din argint descoperite la Cristuru
Secuiesc sau cele 15 cupe şi boluri din argint descoperite la Sâncrăieni
ne arată o altă faţă a dacilor “barbari”, ce trăiau misterios,
învăluiţi în legenda Munţilor Orăştiei. Din păcate, o parte dintre
comorile găsite au luat drumul Budapestei, fie înainte de 1900, fie
după. În 1944, mai multe piese importante au fost încărcate într-un
tren care… a fost bombardat imediat după intrarea în Ungaria. Aşa s-a
spus oficial.
Cetatea Zânelor
Ileana
Cosânzeana locuieşte împreună cu fratele ei într-o cetate, pe vârf de
munte, apărând o veche comoară. Locul este păzit de un şarpe uriaş,
încolăcit în jurul muntelui, într-o spirală uriaşă. Poarta care dă spre
comori mai are încă un paznic: un cocoş care adoarme doar o dată la
şapte ani. Doar cine prinde acel moment are acces la comoară. Au fost
câţiva care au reuşit să treacă de toţi aceşti cerberi, însă nimeni nu
a reuşit să mai iasă din camera comorilor. Din cauza lăcomiei, mulţi au
rămas închişi acolo, în munte. Un cioban a descoperit întâmplător
poarta secretă, exact când aceasta era deschisă. Dar când a vrut să
intre, a văzut o femeie foarte frumoasă, îmbrăcată în alb. A simţit o
boare, a adormit şi când s-a trezit era prea târziu: muntele se
închisese. Un altul a orbit şi a amuţit şi nu a putut să spună ce ştia,
deşi văzuse locul şi ce era acolo. Acest munte există cu adevărat, chiar
lângă oraşul Covasna. În vârful său este o cetate veche, unde se spune
că s-ar afla comoara: Cetatea Zânelor. Un loc fantastic, ce ascunde un
mare secret.
În 1996, Viorica Crişan a fost chemată de urgenţă la Cetatea Zânelor.
Muntele îşi dezvăluia o parte din comoara ascunsă: o năprasnică furtună
pusese la pământ toată pădurea. Copacii erau scoşi din rădăcini,
întregul versant era plin de gropi uriaşe, ca scormonit de o forţă
nepământească. Printre rădăcinile lor, în acel pământ răscolit, erau
scoase la iveală cioburi, amfore, fibule şi tot ce mai putuse rămâne
dintr-o veche cetate dacică. Până şi şarpele colosal se vedea cu ochiul
liber: un zid alb de piatră, ce se încolăcea în jurul muntelui,
protector. Legenda a rămas şi astăzi, însă ei i se adaugă o descoperire
importantă: un munte întreg terasat, locuit cândva de daci. “Ce am
descoperit acolo e uimitor”, îmi spune doamna Viorica Crişan. “Un munte
fortificat, în spatele cetăţii cu o pantă foarte abruptă, imposibil de
escaladat, în faţa ei fiind terasele. Fiecare terasă are câte un zid.
Este săpat până în stâncă tot muntele şi apoi este rezidit. Zidurile
sunt din piatră lipită cu lut şi cele de jos au o grosime de peste patru
metri! Munţii care înconjoară cetatea sunt mai înalţi şi e un loc greu
accesibil. Chiar şi pentru săpăturile arheologice a fost destul de
greu de ajuns acolo. Dar nu puteam să las buldozerele şi tafurile să
scoată lemnul doborât de furtună, fără să văd despre ce este vorba. Erau
5 km de făcut dus, până acolo, şi 5 întors, pe jos. Până în ’98, am
studiat printre resturile acelui ravagiu. În ’98, am continuat
cercetările, în colaborare cu Muzeul din Brăila şi cu Monica Mărgineanu
de la Institutul de Arheologie Bucureşti. Banii au fost puţini, dar am
încercat să facem ce putem. Sunt sute de oameni care vin acolo să
viziteze cetatea. Cetatea Dacică de la Covasna este unică! Are o
acropolă şi patru terase, înconjurate cu ziduri de piatră, deasupra
cărora exista o suprastructură de lemn, foarte bine pusă la punct. Are
peste 3.000 de mp şi impresionează nu atât prin mărime, cât prin aceste
structuri masive din piatră care au înconjurat-o”.
Poate
că marele secret, marea comoară păstrată de secole în Cetatea Zânelor,
păzită de Ileana Cosânzeana, era tocmai această cetate dacică, cea mai
mare din estul Transilvaniei. Comoara trecutului şi a identităţii unui
neam.
Sursa: danlupu.net
Via: http://ex-press.ro/200-de-asezari-34-de-cetati-si-peste-30-de-tezaure-dacice-in-tinutul-secuiesc/
4 comentarii:
un articol ce merita recomandat pe Facebook. bvo
Daca inmultim numai cu 10 si e vorba de un numar imens de asezari, geto-dacii erau numerosi. Nu avem niciun motiv sa nu credem ca acea crestere de cel putin 4 ori, in 2000 de ani, nu se poate aplica si pentru Dacia, atata timp cat functioneaza pentru Peninsula Iberica, Gallia, Italia. Daca populatia nu era numeroasa nu inainta atat de greu armata lui traian, nu aveau ce sa deporteze romanii dupa bataliile care au avut loc inaintea lui traian. Aproape nimeni nu se apleaca sa deduca populatia reala de la acea vreme...un alt argument care transforma intr-un starv teoria romanizarii.
Incontestabil este meritul doamnei Viorica Crișan, sa.i dea Domnul multa sanatate si putere de munca, caci toate eforturile dansei au fost facute cu bani putini si impotriva unor factori centrali total impotriva acestor cautari, asa cum bine stii si tu ROxin (am scris si scriu la persoana a doua singular cu referire la tine pentru ca am sentimentul fratiei si nu lipsa de respect).
Ca sa fim totusi drepti, asa cum bine ii sade unor daci, cele mai multe cercetari si descoperiri ale cetatilor dacice din aceasta zona greu incercata (eu nu as scrie si nici nu as folosi sintagma tinut secuiesc ci mai degraba secuizat), au fost facute de un brav secui, cinstit si corect(asa cum sunt multi dintre ei), pe nume Szekely.
Bineinteles ca nu s.a simtit prea bine din aceasta cauza, ca doar se gasesc mereu zmuciti si prea incalziti intre concetatenii nostrii. Si aici ar fi multe de spus.
Drum drept si multa lumina.
Dacu dd
Bravo Roxine pentru articolo.
Lupu alb este iertat.
Trimiteți un comentariu