A apărut acum, de curând, o nouă
modă printre tinerii intelectuali și scriitori: a nu mai fi români, a
regreta că sunt români, a pune la îndoială existența unui specific
național și chiar posibilitatea inteligenței creatoare a elementului
românesc. (Probabil că Mircea Eliade se referea la indivizi de genul Lucian Boia - n.m.) Să ne înțelegem bine: tinerii aceștia nu depășesc naționalul pentru a simți și gândi valorile universale; ei nu spun: “Nu mai sunt român, pentru că sunt înainte de toate om, și cuget numai prin acest criteriu universal și etern”.
Tinerii aceștia nu disprețuiesc
românismul pentru că sunt comuniști sau anarhiști, sau mai știu eu ce
sectă social-universală. Nu. Ei, pur și simplu, regretă că sunt români
și ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă nație de pe lume, chinezi,
unguri, nemți, scandinavi, ruși, spanioli; orice, numai români – nu.
S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi și a rămâne român.
Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară)
să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, de eroism,
de probleme filozofice, de creație artistică și așa mai departe.