marți, 9 noiembrie 2010

DACII - Viziunea holistică şi psihoterapia

Înţeleptul sufit Shah nur Hamami (?–1692) spunea cu multe secole în urmă: „Unul are o durere de cap, altul vederea tulburată. Amândouă sunt pricinuite de o hrană care nu i-a priit. Dacă le spui „Tu nu mistui bine”, amândoi îţi răspund: „Lasă-mă, nebunule! Eu caut ceva pentru cap sau ochi, nu absurdităţi”. Şi timp de multe secole, aceasta a fost poziţia şcolilor occidentale de medicină – fiecare organ funcţionează practic independent de celelalte, relaţiile dintre ele fiind minime. Puţine au fost şcolile sau curentele care credeau într-o medicină integralistă sau holistică, printre ele numărându-se şcoala hipocratică şi cele orientale. În ciuda atitudinii reticente, concepţiile integraliste îşi fac loc din ce în ce mai mult în gândirea şi practica medicală, o dovadă în acest sens fiind şi apariţia farmaciei clinice, care ia în considerare pacientul ca pe un summum de manifestări interdependente.

Concepţia integralistă le era bine cunoscută şi medicilor daci, după cum ne relatează Platon în dialogul sau intitulat „Charmides sau despre înţelepciune”(28): „precum poate vei fi auzit despre vracii cei buni, că dacă vine cineva la ei să-i întrebe de dureri de ochi, ei spun că nu pot să se apuce de vindecatul ochilor, ci că e nevoie să caute întâi capul că să poată vindeca ochii; tot astfel, a-ţi închipui că poţi să îngrijeşti numai de cap, nesocotind restul trupului, ar fi o absurditate din cele mai mari. Pentru acest cuvânt, ei întrebuinţează tratamente pentru tot corpul şi încearcă să îngrijească, să caute şi să vindece partea o data cu întregul.” 

Mai mult decât unitatea funcţională a corpului, se pune accent în ultimii ani pe unitatea psihosomatică a fiinţei umane. Inclusiv Organizaţia Mondiala a Sănătăţii (OMS) defineşte sănătatea ca fiind „starea completă de bine fizic, psihic şi social, care este dată nu numai de absenţa bolii sau infirmităţii”(1). Aşadar, nu numai absenţa unei boli evidente, obiective, ci şi prezenţa unei stări de bine subiectiv. Aceasta înseamnă că pentru sănătate componenta psihică are o importanţă deosebită

Putem spune chiar că psihicul uman, utilizat în mod corespunzător, poate deveni un puternic instrument medical, înlocuind vastul arsenal chimic şi, poate, chiar şi pe cel chirurgical al medicinei moderne. Astfel, cercetările unor medici britanici au pus în evidenţă eficacitatea egală a tratamentului cu inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei (SSRI) – antidepresive moderne – şi a tratamentului exclusiv psihoterapeutic asupra unui grup semnificativ de pacienţi cu depresie majoră. (38)

Este bine ştiut că pentru realizarea în bune condiţii a unui studiu clinic dublu – orb se procedează într-o primă etapă la eliminarea subiecţilor placebo – reactivi. S-a constatat de-a lungul timpului că procentul placebo – reactivilor se situează în jurul valorii de 28 – 30%. Chiar în condiţiile eliminării din studiu a acestor placebo – reactivi, în cadrul unui studiu dublu – orb se obţine încă un procent însemnat de rezultate la pacienţii trataţi cu placebo(41). Considerând sugestia şi autosugestia ca mecanisme de funcţionare ale placebo-ului, vom constata că mai mult de o treime din populaţia globului ar putea fi tratată exclusiv prin intermediul factorului psihic

 În acelaşi dialog, Platon ne atrage atenţia, chiar dacă indirect, asupra unui element determinant pentru acţiunea psihicului. Pentru ca un terapeut să poată utiliza cu succes puterea extraordinară a psihicului pacientului său, trebuie să-l determine pe acesta să aibă încredere în el. Este exact ceea ce face Socrate cu Charmides. Câtă vreme pacientul are încredere în terapeut, dacă acesta îi spune că se va vindeca, cu siguranţă vindecarea va avea loc, câteodată chiar indiferent de tratamentul aplicat

 Influenţa psihicului este cunoscută, chiar dacă numai marginal în terapia oficială, încă de la începutul secolului al XX-lea, când pe baza creată de freudism au apărut explicaţii ale interrelaţiilor psihicului cu fizicul. Sandor Ferenczy(43) a emis ipoteza reacţiei de conversie asupra unor organe aflate sub controlul sistemului nervos autonom, ca o reformulare în plan fizic a teoriei refulării şi defulării a lui Freud. Pe baza teoriei lui W.B. Cannon (42) asupra alertei corporale în situaţii de stres tip „luptă sau fugă”, alertă determinată de anumite modificări neuro – imuno – endocrine  sub influenţa factorilor de stres, Franz Alexander (43, 44) a sugerat că la anumite persoane, conflictele psihice, printr-un proces de blocare, pot fi deturnate şi comutate în reacţii neurovegetative cu substrat organic. Căile cele mai frecvente (şi mai uşor decelabile) de conversie a stresului psihic sunt hipersecreţia gastrică, spasmele bronşice sau arteriolare, hipertensiunea arterială, malabsorbţia apei din tractul intestinal. Toate aceste manifestări sunt cunoscute ca boli psihosomatice. În anul 1979, Bahnson a emis ipoteza creşterii frecventei apariţiei cancerului la persoanele care reprimă şi neagă stresul emoţional(43,45). Tot acestea par a fi şi cauza frecventei somatizări a simptomatologiei tulburărilor de stres post – traumatic (PTSD) întâlnite la mulţi veterani ai războaielor din Coreea, Vietnam şi Golful Persic. Câtă vreme şcoala alopată este dispusă să accepte influenţa negativă a psihicului asupra sănătăţii, aşa cum reiese din exemplele de mai sus, este de mirare că o influenţă pozitivă este mai puţin sau aproape deloc recunoscută. Există totuşi anumite domenii terapeutice, cum este Gestalt – terapia ( în limba germană, Gestalt însemnând formă), care în afară de explicarea somatizării retroflexiilor (reacţii psihice inhibate) prin acumulare de hormoni de stres, observă şi chiar utilizează influenţa pozitivă a psihicului. Astfel, s-a constat că în timpul unei reverii optimiste (sau vizualizare optimistă, o metodă frecvent aplicată de practicienii Gestalt), capacitatea de reacţie a sistemului imunitar creşte cu 53%. (16)

Medicina dacică era şi ea familiară cu practicile psihoterapeutice, după cum afirmă tot Platon, în dialogul mai sus menţionat: (28) „Zamolxe, regele nostru, care este zeu, spune că precum nu  se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să încercăm a vindeca trupul fără să vedem de suflet şi că, tocmai din pricina asta, sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să îngrijească. Căci dacă acesta merge rău, este peste putinţă ca partea să meargă bine

Toate relele şi bunurile trupului şi omului îndeobşte pornesc de la suflet, care înrâureşte asupra trupului precum capul înrâureşte asupra ochilor. Prin urmare, întâi de toate, şi mai presus de orice, trebuie să îngrijim de suflet, dacă vrem să fie în bună stare capul şi trupul întreg.”

Iată dar cum principiile enunţate în zilele noastre de OMS şi de cele mai moderne teorii îşi găsesc ecou într-una dintre cele mai vechi tradiţii medicale ale lumii.

Valabilitatea concepţiei terapeutice dacice

Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila", Bucureşti
Facultatea de Farmacie
Catedra de Management şi Marketing Farmaceutic, Istoria Farmaciei
Coordonotar ştiinţific: Prof. univ. dr. Ana Carată
Absolvent: Gălinescu Teodora Iulia













2 comentarii:

Anonim spunea...

Dacă o să ai timp,te rog să scrii și despre iubitul nostru Zamolxe...
Se va întoarce oare cândva?
Mi-e dor de el,foarte dor...
Uneori dorul te topește...
http://www.youtube.com/watch?v=B2_u6gapZME

Anonim spunea...

Unde ne este ”mezinul” și ce răspuns ar putea da la invitația ce i-a fost făcută în superba melodie de mai sus?...