marți, 16 noiembrie 2010

Mănăstirea Zen


Într-o mănăstire zen în care regula de bază era tăcerea desăvârşită, călugării nu aveau voie să facă excepţie de la aceasta decât o dată la cinci ani. Chiar şi atunci, nu aveau voie să spună decât două cuvinte.

După ce un tânăr călugăr a tăcut timp de cinci ani, stareţul i-a spus că poate să spună cele două cuvinte pe care le doreşte.

- Camera rece, a spus călugărul.
După alţi cinci ani, călugărului i s-a permis să vorbească pentru a doua oară.
- Mâncarea proastă, a spus el.
După încă cinci ani, i s-a cerut din nou să spună cele două cuvinte la care avea dreptul.
- Părăsesc mănăstirea, a spus acesta.
- Nu e de mirare, i-a răspuns stareţul. Nu faci decât să te plângi tot timpul!...

8 comentarii:

cris spunea...

:) Dragut!

Anonim spunea...

Ha! Frumoasa povestire!

Anonim spunea...

MI-A DAT DE GÂNDIT :)

Anonim spunea...

Ce sa iti spun....Este absurdul asiatic pe care incercam sa n-il asumam sau apropiem.Nu este in structura noastra ca popor.Sa il lasam popoarelor "tinere" sau fara o istorie in spiritualitate!

Anonim spunea...

E un banc oameni buni... ;)

Diana spunea...

:)))) Clar nu este in structura noastra, ca popor ! Pentru ca in "structura noastra" par a fi numai mahalageala, fatarnicia, parsivitatea, calcatul peste "cadavrele" altora, ranjitul prostesc si alte sintagme de tipul "paine si circ"....care ne plac noua atat de mult ! ca popor !.....

Anonim spunea...

Sunt doar 2 + 2 + 2 cuvinte, dar intre ele sunt 5 + 5 + 5 ani in care ghiciti la ce se gandea discipolul?!

mariana trailescu spunea...

Oare de ce staretul avea dreptul de a exprima mai mult decat cele doua cuvinte?! Nu pare cumva, ca se aseamana situatiei atat de des intalnita zilnic de fiecare dintre noi si anume aceea, potrivit careia, regulile stricte si obligatorii sunt doar pentru unii dintre noi?1!!!