luni, 27 februarie 2012

Calea Iubirii versus Calea Fricii

Poate că nu v-aţi gândit niciodată la acest lucru, dar pe un nivel sau altul suntem cu toţii maeştri. Suntem maeştri pentru că avem puterea de a crea şi de a ne conduce propriile vieţi aşa cum dorim. La fel cum civilizaţiile şi religiile lumii îşi creează mitologii incredibile, noi ne creăm propriile noastre mitologii, populate cu eroi pozitivi şi negativi, cu îngeri şi demoni, cu regi şi cerşetori.

Noi creăm în mintea noastră o întreagă populaţie, inclusiv diferite personalități ale noastre, după care ne folosim de o imagine sau alta, în funcţie de circumstanţele în care ne aflăm. Devenim astfel adevăraţi artişti dramatici, proiectând în exterior diferite imagini ale noastre şi controlând cine şi ce dorim să fim. Atunci când ne întâlnim cu alte persoane, le clasificăm imediat, atribuindu-le un rol sau altul în viaţa noastră. Creăm astfel o imagine a lor, în funcţie de rolul pe care li-l atribuim. Iar acest proces se repetă cu absolut toate persoanele din jurul nostru. 

Noi avem puterea de a crea. Această putere este atât de mare, încât tot ceea ce credem se transformă pentru noi în realitate. Noi ne creăm pe noi înşine şi devenim cei care credem că suntem. Suntem ceea ce suntem pentru că asta credem noi despre noi înşine. Întreaga noastră realitate este în întregime creată de noi înşine. Aceeaşi putere o au însă şi ceilalţi oameni. Singura diferenţă dintre noi şi o altă persoană constă în felul în care folosim această putere, în destinaţia pe care o dăm puterii noastre creatoare. Chiar dacă semănăm cu unii sau cu alţii, nu există totuşi nimeni în întreaga lume care să îşi trăiască viaţa exact la fel ca noi.

În acest fel, noi jucăm de-a lungul întregii vieţi un anumit rol, pe care am ajuns să-l jucăm atât de bine încât am devenit maestrul propriei noastre realităţi. Ajungem astfel să ne controlăm personalitatea, convingerile, fiecare acţiune, fiecare reacţie a noastră. După ce am practicat ani de zile, am ajuns maeştrii propriei noastre lumi subiective, a propriei noastre realităţi. Dacă veţi ajunge să înțelegeți că fiecare om este propriul său maestru, veţi înţelege şi tipul de control pe care îl exercitaţi personal.

Toată drama noastră existenţială, toate suferinţele noastre, se învaţă prin practică. Noi facem un legământ cu noi înşine şi continuăm să practicăm acest legământ până când atingem un control absolut asupra lui. Felul în care gândim, în care simţim şi în care acţionăm devin atât de rutiniere încât nu mai avem nevoie să fim atenţi la ceea ce facem. Comportamentul nostru a devenit un tipar, o reacţie de acelaşi fel la stimulii exteriori.

Ca să devenim maeştri ai iubirii, noi trebuie să practicăm arta de a iubi. La fel ca şi orice altă manifestare, arta relaţiilor interumane se învaţă prin practică, iar cei care practică suficient de mult pot atinge un control perfect asupra ei. Aşadar, controlul unei relaţii de cuplu sau de prietenie ţine de acţiune, nu de cunoaştere sau de teoretizare. Totul este legat de acţiune. Evident, pentru a intra într-o acţiune este necesar să dispunem de o anumită cunoaştere, sau cel puțin de conştientizarea felului în care funcţionează oamenii.

Oamenii trăiesc cu teama continuă de a nu fi răniţi, iar acest lucru creează o dramă uriaşă, pe care o regăsim oriunde ne-am afla. Felul în care comunicăm unii cu ceilalţi este atât de dureros din punct de vedere emoţional încât fără nici un motiv aparent noi ne înfuriem, ne întristăm, devenim geloşi sau invidioşi. Chiar şi a spune “Te iubesc” poate fi ceva înspăimântător. Atunci când mergem pe calea fricii, facem tot ceea ce facem pentru că trebuie să facem acest lucru, şi ne așteptăm ca şi ceilalţi oameni să facă anumite lucruri pentru că trebuie să le facă. Noi avem obligaţii, iar atunci când avem posibilitatea, ne opunem lor. Cu cât le opunem mai multa rezistenţă, cu atât mai mult suferim. Mai devreme sau mai târziu, noi încercăm să scăpăm de aceste obligaţii. Pe de altă parte, iubirea nu opune nici un fel de rezistenţă. Atunci când iubim, noi facem tot ceea ce facem pentru că dorim să facem acest lucru. Orice acţiune a noastră devine o plăcere; este ca un joc care ne amuză.

Iubirea nu are așteptări. Teama este plină de așteptări. Atunci când te temi, faci tot ceea ce faci pentru că te aștepți să fii nevoit, dar te aștepți ca şi ceilalţi să facă acelaşi lucru. Aşa se explică de ce teama rănește atât de uşor, în timp ce iubirea nu rănește pe nimeni. Noi avem așteptări, iar dacă acestea nu se împlinesc, ne simțim răniţi – nu ni se pare drept. Îi condamnăm pe cei din jur pentru că nu ne-au împlinit aşteptările. Cine iubeşte nu are așteptări. El face ceea ce face pentru că doreşte şi nu este deranjat dacă alți oameni nu doresc să facă la fel, căci el nu interpretează faptele altora la modul personal. Întrucât nu se așteaptă să se întâmple ceva anume, dacă lucrul respectiv nu se întâmplă, nu se simte deranjat. Orice s-ar întâmpla, el nu suferă, căci tot ceea ce se întâmplă este în regulă pentru el. Aşa se explică de ce îndrăgostiților viaţa li se pare “în roz”; ei nu se așteaptă ca partenerii lor să facă ceva anume şi nu simt obligaţii faţă de aceştia.

Iubirea este bazată pe respectul reciproc. Teama nu respectă pe nimeni, nici măcar pe sine. Dacă îmi pare rău pentru tine înseamnă că nu te respect, că nu te las să iei propriile tale decizii. Când eu iau deciziile în locul tău, înseamnă în mod evident că nu am încredere în tine. Lipsa respectului conduce automat la tentativa de a controla viaţa celuilalt. În marea majoritate a cazurilor, atunci când le spunem copiilor noştri cum să-şi ducă viaţa, noi facem acest lucru pentru că nu îi respectăm. Ne pare rău pentru ei şi încercăm să facem în locul lor ceea ce ar trebui să facă ei înșiși. Dacă nu ne respectăm pe noi înşine, ne va părea rău pentru noi, ni se va părea că nu suntem destul de buni ca să reuşim în această lume. Cum ne-ar putea respecta alţii în aceste condiţii? Atunci când spunem: “Bietul de mine, nu sunt suficient de puternic, nu sunt suficient de frumos, nu sunt suficient de inteligent, nu am cum să reușesc”, înseamnă că nu avem nici un pic de respect pentru propria noastră fiinţă. Auto-compătimirea se naște din lipsa respectului de sine.
Iubirea este nemiloasă, ei nu-i pare rău pentru nimeni; în schimb, este plină de compasiune. Teama este foarte miloasă; celui care se teme îi pare rău pentru toţi cei din jur. Lui îi pare rău de alţii pentru că nu îi respectă, pentru că nu îi crede suficient de puternici pentru a reuşi. Pe de altă parte, iubirea respectă pe toată lumea. Cine iubeşte pe altcineva crede că acesta poate reuşi prin propriile sale forţe. El crede că acesta este suficient de puternic, de inteligent, de bun pentru a-şi stabili propriile sale decizii. Nu se grăbeşte în nici un caz să ia decizii în locul celuilalt.

Iubirea este complet responsabilă. Teama evită responsabilitatea, dar asta nu înseamnă că ea nu este responsabilă pentru faptele ei. Încercarea de a evita responsabilitatea este una din cele mai mari greşeli pe care le facem, căci orice acţiune are anumite consecinţe. Dacă facem o anumită opţiune, noi vom obţine un anumit rezultat sau o anumită reacţie. Chiar dacă nu luăm nici o decizie, tot vom obţine un rezultat sau o reacţie. Într-un fel sau altul, noi vom ajunge să experimentăm toate consecinţele propriilor noastre acţiuni şi decizii. De aceea, oamenii sunt complet responsabili pentru acţiunile lor, chiar dacă nu doresc să fie. Chiar şi atunci când alţi oameni încearcă să plătească în locul nostru, tot vom ajunge să plătim şi noi, dar atunci vom plăti dublu. Când altcineva încearcă să fie responsabil în locul nostru, el nu face altceva decât să amplifice drama.

Iubirea este întotdeauna amabilă. Teama este întotdeauna lipsită de amabilitate. Ea ne umple de obligaţii, de aşteptări, ne învaţă să nu îi respectăm pe cei din jur, să evităm asumarea responsabilităţii şi să ne pară rău pentru alţii. Cine s-ar putea simţi bine în asemenea condiţii? Tot ceea ce se petrece în jurul nostru ne agresează, ne înfurie, ne întristează, ne face să ne simţim geloşi sau trădaţi. Mânia nu este altceva decât o altă mască a fricii.

La fel şi tristeţea, gelozia şi celelalte emoţii care se nasc din teamă şi care creează suferinţa. Cine suferă de aceste boli nu poate fi amabil, nu poate decât cel mult să pretindă că este bun. Când nu eşti fericit, nu ai cum să te simţi bine, deci să fii bun cu alţii. În schimb, atunci când te afli pe calea iubirii, nu ai obligaţii sau aşteptări, nu-ţi pare rău pentru tine sau pentru partenerul tău, totul îţi merge bine, iar zâmbetul nu te părăseşte nici o clipă. Eşti fericit, deci te simţi bine, iar această stare se revarsă în mod natural asupra celor din jur. Iubirea este întotdeauna amabilă, iar bunătatea ei conduce la generozitate şi ajunge să deschidă toate uşile. Da, iubirea este generoasă. În schimb, teama este egoistă. Cine se teme se gândeşte întotdeauna numai la el. Egoismul închide toate uşile.

Iubirea este necondiţionată. Teama impune o mie de condiţii. Cine se află pe calea fricii iubeşte pe altcineva numai dacă acesta îl lasă să îi controleze viaţa, dacă se poartă bine cu el, dacă se suprapune cu imaginea pe care şi-a creat-o despre el. Şi cum nimeni nu se poate suprapune vreodată perfect peste imaginea creată de altcineva pentru el, acesta îl judecă, iar el se va simţi vinovat. Atunci când ne creăm o anumită imagine despre alţii iar aceştia nu corespund, noi ne simţim rușinați, stânjeniţi, enervaţi, şi nu avem deloc răbdare cu ei. Este imposibil să te porți cu adevărat frumos cu altcineva în aceste condiţii. Pe calea iubirii nu există dacă; iubirea nu pune condiţii. Cine iubeşte o face necondiţionat, fără justificări. Noi iubim pe altcineva aşa cum este şi îl lăsăm să fie cel (sau cea) care este. Dacă nu îmi place cum este o femeie, nu are nici un rost să stau alături de ea; cel mai bine este să îmi caut pe altcineva, care este aşa cum doresc eu să fie. Noi nu avem dreptul să încercăm să schimbăm pe nimeni, la fel cum nimeni nu are dreptul să încerce să ne schimbe pe noi. Dacă ne vom schimba vreodată, o vom face pentru că aşa vom dori noi, pentru că ne propunem să renunțăm la suferinţă. Cei mai mulţi oameni îşi trăiesc întreaga viaţă pe calea fricii. Ei stabilesc relaţii, dar numai pentru că aşa cred ei că trebuie. Atunci când intră într-o relaţie, ei au un milion de așteptări, deopotrivă din partea partenerului/partenerei de cuplu şi din partea lor.

Orice relaţie este alcătuită din două jumătăţi. Jumătate sunteţi chiar dumneavoastră, iar cealaltă jumătate este fiul, fiica, tatăl, mama, prietenul sau partenerul/partenera dumneavoastră de cuplu. Într-o relaţie, nimeni nu este responsabil decât pentru propria sa jumătate, nu şi pentru cealaltă. Nu contează cât de apropiaţi sunteţi sau cât de puternică este iubirea dumneavoastră pentru cealaltă jumătate; cert este că nu aveţi cum să fiţi responsabil pentru felul în care gândește celălalt. Nu puteţi şti niciodată ce simte, ce crede, ce presupuneri face el. Practic, nu ştiţi nimic despre celălalt. Acesta este adevărul. Cum procedăm însă noi? Noi ne asumăm responsabilitatea pentru cealaltă jumătate şi așezăm astfel relaţia noastră pe bazele fricii, ale dramei, ale războiului controlului, adică ale iadului. Războiul controlului, specific oamenilor, se datorează faptului că aceştia nu se respectă reciproc.

Arta iubirii începe cu noi înşine. Primul pas constă în a deveni conștienți, în a înţelege adevărul potrivit căruia fiecare om îşi visează propriul vis. Cine înţelege acest lucru, devine responsabil pentru partea sa din relaţie, adică pentru el însuşi. Ştiind că este responsabil pentru partea sa din relaţie, el o poate controla cu uşurinţă. Nu are însă nici un rost să încerce să controleze şi cealaltă jumătate a relaţiei. Dacă îl/o respectăm cu adevărat, noi vom înţelege că partenerul nostru/partenera noastră, sau prietenul, fiul, mama, toţi sunt pe deplin responsabili pentru jumătatea lor de relaţie. Dacă vom şti să respectăm cealaltă jumătate, relaţia noastră nu va fi niciodată caracterizată de conflicte. Noi nu vom avea parte de un război în familie sau în cuplu.

În sfârşit, dacă înţelegem faptul că nimeni altcineva nu ne poate face să fim fericiţi decât noi înşine, şi că această fericire este rezultatul iubirii care emană din fiinţa noastră, vom putea atinge măiestria în cea mai mare artă a toltecilor, Arta Iubirii.

Singura cale de a atinge starea de fericire este iubirea în acţiune. Singura cale care conduce la suferinţă este teama în acţiune

Singura cale prin care putem atinge măiestria în iubire este să practicăm iubirea. Nu este nevoie să o justificăm sau să o explicăm; este suficient doar să o practicăm.

Practica este cea care creează maestrul!
Don Miguel Ruiz – Arta de a iubi
Sursa: drumuricatretine

Asculta Radio Vocea Sufletului! Muzica si emisiuni pentru sufletul tau.
http://radiovoceasufletului.ro

2 comentarii:

Anonim spunea...

da, iubirea este calea si mersul tuturor drumurilor; ea este energia universala si atunci ea este totul.este nevoie sa o accesam ori de cate ori neaducem aminte si viata ni se schimba.daca noi ne schimbam si exteriorul se schimba automat prin leagea atractiei.

foarte bine explicat in termeni comportamnetali.

ilie nicolae spunea...

salut Daniel, era momentul sa faca cineva asta ptr a informa oamenii despre ce se intampla.Multumesc !!!
id-ul meu de mess este niculile