duminică, 28 septembrie 2014

Mihai Eminescu: "Ungurii, evreii si românii în Imperiul Austro-Ungar". Articol scris de Eminescu la 26 de ani

Tratamentul românilor din Imperiul Austro-Ungar
 
de Mihai Eminescu

În Ungaria, poporul românesc e vexat de guvernanţii săi. Procese urbariale îndreptate contra averei lor private, legi electorale îndreptate contra voinţei lor legitime, voturi virile în municipie pentru a îneca voturile locuitorilor, c-un cuvânt un painjiniş întreg de măsuri arbitrare, adaos prin călcarea zilnică a tuturor dispoziţiilor din lege cari au mai rămas în favoarea naţionalităţilor.

Prin urmare, întorcându-ne de unde am plecat şi considerând asiduitatea cu care presa austriacă cere de la români ca în caz dat să se sacrifice pentru ,,civilizaţie”, ni se va da voie să întrebăm dacă civilizaţia austro-maghiară, în forma în care ni se arată, merită să ni ridicăm braţul pentru ea, dacă se poate cere de la români ca ei să meargă alături cu o putere care, stăpânind ea însăşi peste trei milioane de români, îi tratează într-adins şi într-una cu dispreţul celui mai elementar simt de justiţie; căci românii – să fie bine stabilit – nu cer privilegii, prerogative; ei cer în Ungaria cel puţin aplicarea conştiinţioasă a legei pozitive a naţionalităţilor, în Bucovina nu cer decât eserciţiul liber al confesiei lor, autonomia bisericei lor; o autonomie pe care-o au evreii, lipovenii, calvinii, nemaivorbind deloc de puternica poziţie a bisericei catolice; dacă, c-un cuvânt, se poate cere să ni vărsăm sângele pentru a asigura contra mişcărei slave supremaţia simulacrului de civilizaţie evreiască din Austro-Ungaria.

După tonul cu care vorbim, s-ar putea presupune că, în dreapta indignare, exagerăm lucrurile. De aceea vom vorbi asupra materiei în mod cu totul special.

După câte se vorbesc prin jurnale, Austria pare a avea o constituţie. Pare a avea, zicem, pentru că, în faptă, nu există decât pentru a fi batjocorită de-o mână de evrei şi de beamteri cari cârmuiesc acest complex de ţări în cari nimene nu-i mulţămit. Afară de aceea, libertatea religioasă este, dragă Doamne, garantată prin o mulţime de terfeloage de origine supremă, cari se vor fi respectând faţă cu alţii, numai faţă cu românii nu. Astfel, Constituţia din 4 mart 1849 § 1, Patenta din 31 dec. 1852, ,,Diploma” din 30 oct. 1860, în fine Constituţia (Reichsgrundgesetz) din 21 dec . 1867 art. 15 în care se zice: „Fiecare biserică recunoscută de stat are dreptul de a-şi exercita cultul după credinţa ei, a-şi conduce şcolile sale, a stăpâni şi întrebuinţa fondurile şi averile sale bisericeşti şi şcolare după trebuinţa şi dorinţa ei”.

Şi într-adevăr, acest articol se şi aplică – pentru lipoveni şi evrei, pentru români nu.

De douăzeci şi şase de ani românii bucovineni se primblă de la Ana la Caiafa, pe la ‘naltele scaune, cum zic ei, pentru a putea exercita un drept garantat de Constituţie şi de 26 ani îmblă în zadar.

Pentru a înţelege anomalia atârnării bisericeşti din Bucovina – atârnare eretică, contrarie canoanelor ritului răsăritean şi cea mai nedreaptă înrâurire asupra credinţelor poporului – vom trebui să caracterizăm în două cuvinte aşa numitul partid liberal – constituţional din Austria. Într-un mozaic de popoară cu un singur guvern a trebuit să se ivească oameni care nu se ţin de nici o naţie în special, oamenii interesului personal, cari cu aceeaşi uşurinţă pot fi maghiari, poloni, germani, c-un cuvânt ce li s-ar cere să fie. Aceşti indivizi fără nici o comunitate de principii, una fiind numai întru esploatarea naţionalităţilor, care nu au nimic sfânt în lume, nu ţin la nimic decât la sine, sunt ,,liberalii” din Austria. De aceea nu ne vom mira dacă vom găsi pe d-ni ca Giskra, miniştri atotputernici , uniţi la escamotări ordinare cu evrei parveniţi, întreprinzători de drumuri de fier; nu ne vom mira, zic, dacă vom găsi că într-un rând cel mai liberal consiliu de miniştri din Austria se constituise în consiliu de întreprinzători .

Mai toţi foştii miniştri liberali sunt astăzi milionari – din advocaţi fără pricini ce au fost. De unde? Deodată cu fotoliul de ministru mai ocupau şi fotolii de membri în consiliile de administraţie a tuturor bancelor şi întreprinderilor posibile şi imposibile, care în vremea marelui ,,Krach” au prezentat aspectul zilei de apoi, în tumultuasele strigăte a particularilor înşelaţi, a micilor capitalişti ruinaţi – un adevărat Pompei surprins de lava Vezuvului. Austria, crezând a putea abstrage de la serviciul oamenilor cu părinţi cerţi, care să fi vorbit o limbă certă, să fi ţinut la un cămin, să fi avut în suflet „simţ istoric”, singurul care întăreşte împărăţiile, s-au folosit din contra de oameni care nu ţineau la nimică, nici la Austria ca abstracţie, de oameni pe care în jurnalele lor îi vedem vânduţi la turci (ca Neue freie Presse), la imperiul german, la ruşi, cu-n cuvânt Austria s-a servit de un element venal, corupt, lipsit de caracter, adevărat gunoi al catilinarismului. Aceşti oameni guvernau şi guvernează. Contingentul cel mai mare pentru formarea acestui ,,clei al împărăţiei”, cum îl numesc ei, îl dau evreii.

,,Ce mi-i Hecuba?” - zice evreul, ce-i pasă lui de seriosul german, de energicul ceh din Boemia, de cavalerescul polon, de melancolicul rus, a sa ţintă una este; succesul, strălucirea, banul. Cumcă aceşti oameni se numesc astăzi ,,germani” e curat întâmplător şi trebuie atribuit puternicei ridicări a vecinului imperiu germanic; tot aceşti oameni se numesc în Ungaria “maghiari noi” de blestemele populaţiilor ruinate de la un capăt al imperiului până la cel[l]alt. Astfel dar, era firesc ca predecesorii lui Hohenwart, care în viaţa lor n-au simţit instinctul respectării proprietăţii, să răspundă într-un rând bucovinenilor că „fondul religionar greco-oriental nu ar fi al bisericei, ci al guvernului”.

Noi nu ne putem nici închipui măcar o asemenea lipsă de orice simţ de pudoare. Într-adevăr, la noi moşiile mănăstireşti s-au prefăcut în avere a statului, dar numai moşiile bisericei statului român, care a luat asupră-şi întreţinerea fără deosebire a tuturor şcolilor, spitalelor, mănăstirilor mai însămnate, puindu-se capăt esploatării prin călugări străini, care se îmbogăţeau aici în ţară şi ridicau cu banii noştri institute greceşti.

Dar guvernul român nici a gândit vrodată să ieie în administrarea sa averea bisericilor catolice, protestante, lipoveneşti etc., care nu sunt biserici ale statului român. Şi nici în Austria n-ar fi cutezat nimeni până la aceşti parveniţi să ridice pretenţii asupra averei unei biserici neatârnate, neconfundabile cu statul austriac.

În fine, cabinetul Hohenwart, care din nenorocire pentru naţionalităţi, avu o durată atât de scurtă, dacă nu le-a dat românilor siguranţa averei lor strămoşeşti, cel puţin a neutralizat rapacitatea predecesorilor săi, căci în vremea lui s-au pus în faţa lumei, într-o adunare de proprietari, preoţi şi ţărani în număr de 4.000 inşi din toate unghiurile pământului clasic al Bucovinei, drepturile necontestate, neatacabile ale bisericei răsăritene asupra fondului religionar .

Iată dar cum stau lucrurile.

Trecând Bucovina sub Austria, Divanul Moldovei şi Vodă se vede că s-au îngrijit ca, prin tractatul de cesiune, Austria să fie obligată de a mănţinea în aceste ţinuturi statu quo. Guvernul austriecesc au găsit în Bucovina stări de lucruri cu totul fericite în privirea îndestulărei materiale ale locuitorilor.
Au găsit mănăstirile pline de averi, o numeroasă clasă de ţărani cu totul liberi, mazilii , ruptaşii şi răzeşii, bresle de meşteşugari, starostii de negustori, c-un cuvânt o feudalitate cam târzietică în viaţa ei, dar liniştită şi liberă. Ceea ce era vechi în vechea Moldovă era legătura pe care clase întregi o aveau cu statul. Mazilii şi ruptaşii, boierii cu scutelnicii lor erau obligaţi de a servi gratis în orice ocazie statului, era, să vede, rămăşiţa a organizaţiei militare de sub domniele vechi. Aceste legături dintre domnie şi populaţie, prerogativile acestei din urmă erau neînţelese pentru noii guvernanţi, obligaţi a ţinea statu quo; afară de aceea, ei sperau a deduce, din drepturile domniei moldoveneşti, drepturi ale împărăţiei Austriei. Cu acest scop guvernul austriecesc face, la 1782, întrebare Divanului Moldovei ca să-l lumineze în materiile juridice, dar mai ales în materie de succesiune. Din toate acele întrebări (26 de toate) se vede cum noii guvernanţi umblau ca mâţa pe lângă păsat, doar s-ar putea deduce cumva dreptul de proprietate a „Stăpânirei” asupra pământurilor mănăstireşti, răzăşeşti şi a locurilor din târguri…

Din răspunsurile Divanului se vede că, deşi tot pământul Moldovei au fost înainte de vremi nepomenite ,,domnesc”, prin daniile luminaţilor domni, prin descălecare de oraşe şi sate, au devenit proprietăţi particulare, la care „stăpânitoriul ţărei” nu are nici un amestec, şi că fiecare om ,,slobod” din Moldova este volnic să dispuie de averea sa cum îi place, fără să întrebe pe ,,stăpânitoriul ţărei”…
Asupra propunerilor Consiliului Suprem, Iosif II pune rezoluţia:

“Se ia spre ştiinţă şi la vreme se va lua sama ca aceste venituri mănăstireşti să se întrebuinţeze cu folos: însă numai spre folosul confesionarilor şi numai în provinţia în care s-au desfiinţat mănăstirile”...

Totodată, citim în decretul Consiliului Suprem cătră generalul Enzenberg :

“Nu o dată, ci de mai multe ori s-au dat de înţeles administraţiunii că intenţia Maiestăţei Sale nu este nici decât de a turbura proprietatea privată sau şi numai de a îngădui să se purceadă cu puterea şi cu sila la vreuna din economiile de pe moşiile preuţeşti”.

În fine, citim în decretul Consiliului Suprem de Curte din 8 mai 1784 următoarele:

“După instrucţiunea de mai nainte, trebuie să se ieie sama ca primirea şi cheltuielile tuturor banilor scolastici, mănăstireşti şi preuţeşti, să se poarte separat de ai casei destrictuale administrative, şi toate mandatele trebuincioase de bani din casa fondului religionari să se facă prin Consistoriu”.

Mai clar nu s-a putut garanta proprietatea, întrebuinţarea, administraţia averilor eparhiei Rădăuţilor. Amploiaţii se numesc, şcolile se înfiinţază, plăţile se fac numai cu espres mandat al Consistorului şi a episcopului, guvernul e un notariu oficial al afacerilor, nimic mai mult.

Pentru a arăta însă cum se întrebuinţază aceste averi, vom lăsa să vorbească pe un ţăran din Bucovina, pe primariul din satul Crasna, Grigorie Iliuţ :

“Numai despre un lucru am auzit vorbindu-se mai puţin, adică despre şcoalele noastre din ţară, despre şcoalele noastre bisericeşti pentru creşterea şi luminarea poporului nostru dreptcredincios. Dară şi despre acest lucru să nu aşteptaţi o cuvântare iscusită, căci noi ţăranii n-avem atâta învăţătură ca să putem vorbi cu iscusinţă. Cuvântul meu va fi scurt, dară adevărat, din inimă.
Noi ştim cu toţii că din banii fondului nostru bisericesc s-au înfiinţat în Suceava un gimnaziu, în Siret o şcoală normală şi în Cernăuţi o şcoală reală şi o şcoală normală cu o preparandie. Ştim cu toţii şi aceasta că prin parohii s-au înfiinţat, pe cheltuiala comunelor bisericeşti, peste o sută de şcoale primare, dintre carile mai mult de jumătate sunt sprijinite şi din fondul nostru religionar.

Aceste şcoale sunt confesionale, adică bisericeşti, şi până acum se purtau toate trebile lor de preuţi şi de învăţătorii drept credincioşi sub privigherea preonoratului Consistoriu. În urma legilor împărăteşti mai nouă, din 25 mai 1868 şi din 14 mai 1869, atât biserica cât şi fiecare parohie are tot dreptul de a înfiinţa şcoale proprie bisericeşti şi a le derege după legile generale.

Cu toate acestea, şcoalele noastre săteşti, susţinute parte de parohieni, parte din fondul nostru religionar, seamănă a ni se înstrăina cu totul. În multe ţinuturi din ţară sunt puşi privigheatori de şcoale şi de altă lege şi de altă limbă. Aceştia despun acum şi de şcoalele nostre bisericeşti, fără de a mai întreba de cei ce reprezintă comunele parohiale şi biserica noastră din ţară. Pe cât văd şi pricep, lucrul merge într’acolo ca şcoalele noastre bisericeşti să treacă în rândul şi numărul celor nebisericeşti, şi ce vrea să zică aceasta? Nici mai mult nici mai puţin decât că, pe lângă priveghetorii scolastici de altă lege şi de altă limbă, încetul cu încetul să ni deie şi învăţători de altă lege şi de altă limbă, şi de va merge lucrul ca până acuma, în curând ne vom pomeni şi cu învăţători jidani . Eu ştiu că nu voiţi şi nu doriţi una ca aceasta, însă după legile mai nouă pot fi în şcoalele nebisericeşti jidani învăţători.

Dară să vă mai spun încă una. În Viena a fost mai deunăzi o adunare mare de învăţători. Şi din Bucovina au fost câţiva. În acea adunare s-a hotărît ca în şcoalele nebisericeşti să nu se mai înveţe religiunea. Şi dacă acea hotărâre se va primi, atunci preoţii nici nu vor intra în şcoală ca să înveţe pe copiii noştri religiunea. Şi eu vă întreb, oare ne-ar fi de folos astfeli de şcoale? Ce s-ar alege din copiii noştri cu învăţători de altă lege şi de altă limbă? Eu nu mă pot înţelege cu aceea ca să lăsăm pruncii noştri fără învăţătură, ci vă întreb, oare să ne lăsăm noi şcoalele noastre bisericeşti? Nime nu poate aştepta de la noi una ca aceasta, ci, dimpotrivă, trebuie să dorim şi să cerem ca în fiecare parohie să avem câte o şcoală bună bisericească.

Una, numai una, ne mănâncă pre noi ţăranii, ştiţi ce? Sărăcia. În cele mai multe sate sunt oamenii noştri săraci, şi n-au de unde face şcoale şi susţinea pre învăţători. Dară, bun este Dumnezeu, şi fondul nostru bisericesc este avut. El este menit şi pentru şcoale. Aşadară de vom rămânea pe lângă astfeli de şcoale, ce ni convin mai bine în împregiurările în care ne aflăm, fondul nostru ni va sta într-ajutor cu bani pentru susţinerea lor, de care vom putea zice cu drept cuvânt că sunt ale noastre şi nu străine”.
Văd că vă înţelegeţi cu toţii ca să avem şcoale confesionale sau bisericeşti. Văd că cunoaşteţi că numai ele ne sunt de folos. Acum nu ne rămâne alta decât să poftim pe comitetul ce se va alege ca în adresa ce se va face cătră minister să, se scrie şi această dorinţă a noastră, adică că poporul nostru drept-credincios doreşte şi voieşte a avea, ca până acum, şcoale confesionale sau şcoale bisericeşti.
O asemenea adresă s-a făcut la ministeriu şi se vor face încă multe cu aceeaşi menire de a putrezi la acte.

Deci starea românilor din Bucovina o rezumăm în acest fel:

1. Deşi libertatea oricărui cult e garantată prin constituţia austriacă, deşi credincioşii fiecărei biserici sunt îndreptăţiţi de a-şi administra averile şcolare şi eclesiastice, numai românii în tot imperiul sunt supuşi unui regim escepţional.

2. Deşi gimnaziul din Suceava, şcoala reală din Rădăuţi, şcoala normală din Cernăuţi şi altele sunt plătite din fondul religionar, numirile profesorilor se fac de-a dreptul de cătră ministeriul din Viena, precum nu se ‘ntîmplă la nici un popor, la nici o şcoală confesională. Numai românii sunt supuşi în privirea şcolilor lor unui regim escepţional, şi aceasta pentru ca în ele să se păstreze limba de propunere germană.

3. Arhiereii, după scriptură şi canoanele bisericii răsăritene, se aleg; în Bucovina arhipăstorul e numit de-a dreptul, pe când în aceeaşi ţară lipovenii îşi aleg pe vlădica lor de la Fântâna Albă, şi evreii îşi aleg rabinii. Numai românii şi în această privire, sunt trataţi în mod escepţional.

E de prisos să mai vorbim despre înfiinţarea cu scopuri politice a aşa numitei universităţi, în care s-adună toţi profesorii supernumerari de licee de prin Kolomeia şi Kecikemet pentru a figura ca profesori de universitate, nici de liceul de la Cernăuţi, care în vremea din urmă geme de suplinitori rusneci, nici de neaplicarea obligativităţii învăţământului la şcoalele rurale româneşti şi aplicarea strictă la cele ruseşti.

CURIERUL DE IAŞI, noiembrie 1876

Surse: Certitudinea.ro si Stefan Secareanu Blog
http://www.ziaristionline.ro/2011/06/18/eminescu-ungurii-evreii-si-romanii-in-imperiul-austro-ungar/

9 comentarii:

Ion Draghici spunea...

Toate vechi si toate noi
Si atunci ca si azi.

Anonim spunea...

Pai da, fiindca de articolele lui Eminescu s-au speriat leprele cel mai tare, ar fi util sa fie reproduse cat mai multe. Sa mai alungam strigoii!

ciobanul spunea...

S-a urmarit evident stergerea identitati romanilor ca neam prin introducerea legilor austriece prielnice minoritatilor din teritoriul ocupat de ei.Cred in definitiv ca Eminescu a devenit adevaratul nostru poet datorita acestor nedreptati, aceasta ia forjat caracterul si condeiul a fost oarecum arma lui de riposta in fata acestor asupritori.
Este de actualitate acest text jurnalistic unde chiar si acum aceleasi natii sau culturi urmaresc sa suprime si sa asupreasca prin imbogatire, dominare economica si culturala.
Deci in perspectiva noastra de oameni buni ar trebui sa ne ferim pe vecie sau mileniu de acesti jidovi, austrieci sau germani care au dorit si doresc in continuare aceleasi stari de lucru.

ciobanul spunea...

De fapt orice neam care ne doreste si urmareste asuprirea noastra este de evitat si de inlaturat fara distinctie, american , rus, maghiar, turc, sarb.
Asta in completare la comentariul de inainte.

Anonim spunea...

Cât de vizuală era limba română acum 138 de ani. Răul pe care îl prezintă Eminescu nu vine nici de la guvernul austriecesc interesat de voturi virile în municipie, nici de la clasa de îmbogăţiţi, – avocaţi fără pricini ajunşi milionari (asta avem şi azi). Răul, ca un nor negru, seamănă a veni de la partea evreiască. Sunt în pericol şcoalele săteşti, susţinute parte de parohieni, şcoale care seamănă a se înstrăina cu totul. Eminescu prezintă pericolul ca în acestea, numirile profesorilor să se facă de-a dreptul de cătră ministeriul din Viena. Aşa se poate ajunge chiar ca în şcoalele nebisericeşti să predea jidani învăţători.

Iată, timpul a trecut, avem profesori de toate nationalităţile. S-a dovedit că etnia nu are a face cu harul pedagogic ori cu pregătirea profesională. S-au temut degeaba. Acum norul de care trebuie să ne temem este superficialitatea. Bine ar fi ca peste o sută de ani cineva să poată scrie: Uite, se temeau de superficialitate, s-au temut degeaba...

Mircea spunea...

TREBUIE să ne implicăm în tot ce mişcă, fiindcă nu câteva vorbe fac diferenţa, oricât de generoase ar fi. Puterea este a noastră, a poporului român, asta să n-o uităm niciodată!

Anonim spunea...

Ma indoiesc ca ai inteles ceva in textul asta anonimul de la 28 septembrie 2014, 16:04, esti atat de plecat cu pluta incat nici nu vezi ca Eminescu denunta de fapt inconsistenta legilor austriece care favorizeaza o etnie fata de alta.
Oare ce or zice austrieci, jidani sau rusii daca ei ar fi invatati de romani in cultura si limba noastra?
Asadar ceea ce spui acolo despre superficialitate arata ca nu citesti pe dea intregul acel text ori nu vezi barna din ochii tai si te minunezi de textul si accentul folosit fara a intelege cu adevarat sensul sau.
Ce-o zice peste o suta de ani nepoti nepotilor tai, desigur ca n-ai sa stii si nici nu o sa afli.

Anonim spunea...

Semanati a fi prea erudit pentru mine. Dar eu parca tot stilul si logica lui Eminescu le prefer. Daca dumneavoastra cititi cu atentie, nu e doar un articol. Sunt mai multe, inlantuite, in care, plecand de la ce spuneti dumneavoastra, prezinta mai multe subiecte dureroase. Dumneavoastra, anonim, nu ati fi procedat la fel daca ati fi fost ziarist in timpurile acelea, ati fi ratat sansa de a spune cat mai multe? Fiecare mesaj e perceput diferit de cititori, unii sunt interesati de politica, altii de clasa de parveniti, altii de situatia scolilor parohiale. Nu vad nimic rau in a ma juca putin cu cuvintele. Incercati si dumneavoastra, ajuta, mai trece incrancenarea.

Anonim spunea...

Descrancenarea dumneavoastra, ca sa ma adaptez stilului burghezo-modernist, este ceea ce ma tem mai mult in zilele de astazi. Traducere libera las-o ca behaie domnul ifosar, nu tine de stil si de ridicol faptul ca totul se rezuma astfel, va citez : S-a dovedit că etnia nu are a face cu harul pedagogic ori cu pregătirea profesională. S-au temut degeaba.
Adica nu-i bai ca s-o luat banii enoriasilor romani si nu s-a intamplat nimic. Pai tocmai aici e buba domnule literar profesorii nostri romani nu au putut fi indreptatiti sa fie ei ce-si invata neamul lor.
Poate si de aceea avem probleme de identitate sociala, tocmai a unora ca dumneata ce califica bun tot ceea ce vine din afara.